În vremurile în care nu existau cluburi, ci doar discoteci sau seri ale tineretului, Timişoara avea o viaţă de noapte mai altfel. Locuri ca ’54, MV-ul mic sau Casa Tineretului au găzduit multe întâmplări cu muzici în care lumea chiar se distra. Nu existau moving-head-uri sau lasere, doar pe ici – colo o orgă de lumini făcută artizanal. Muzica răsuna din magnetofoane sau casetofoane, iar în locul fiţelor pe care le întâlnim azi la tot pasul exista entertainment.
Pare destul de greu să crezi că în beciul din Centru numit ’54 (unde azi e agenţia de bilete a CFR-ului) lumea se distra. Fără frapiere la vedere, haine scumpe sau cockteiluri flambate. Fără selfie-uri şi zâmbete doar pentru Facebook. Şi muzica era altfel, lăsând la o parte faptul că erau alţi ani. Nu era doar „bumţi-bumţi”, ci DJ-ul mai „băga“ în program şi „senti”-uri. Melodii dinalea de corazon, pe care poţi dansa cu partenera. Nu exista nici warm up şi nici after-hours. Ba chiar a fost o vreme în care distracţia se încheia la ora 22.00. Fix.
După Revoluţie, totul s-a schimbat. Alături de generaţia nouă aveai ocazia să vezi destul de des „tineri“ trecuţi de 30 de ani, ieşiţi la distracţie.
Muzica era de toate pentru toţi. Au venit mai apoi anii în care muzica s-a divizat. Nu mai era de bon ton să asculţi tâmpenii sau să-ţi mişti fundul pe „Coco Jambo”. A venit house, electro, minimal, progressive, jungle, breakbeat, drum’n’bass, dubstep, trap şi câte şi mai câte. Cluburile s-au divizat şi ele, iar generaţia care n-a văzut un magnetofon decât la muzeu are mari dificultăţi. În alegerea unui club, în definirea noţiunii de distracţie, în câte şi mai câte. Totul este complicat. Puţini se mai simt bine în compania muzicii. Lumea merge undeva doar pentru că e plin şi evită locurile unde e gol. Fiţele au devenit obligatorii iar distracţia e tot mai fadă.
Pentru o clipă mi-aş dori ca toţi aceşti patinatori care nu ştiu să se distreze să fie teleportaţi măcar o seară în ’54-ul de altă dată. Să vadă cât de simplu e să te distrezi. Fără bullshit-urile vremurilor noastre. Sunt sigur că, după această teleportare, am avea nişte cluburi mai respirabile. Sau, vorba cântecului, cluburile noastre toate ar fi ca o apă cristalină.
daca imi permiteti sa folosesc o imagine evocata de Dvs in alt articol, sunteti iarasi pe peron fluturand batista in timp ce trenul simplitatii de odinioara se indeparteaza: duios, nostalgic ca-n filmele italiene. cu toate ca sunt convins ca-n vremurile vechi erati tot nemultumit ca dj-ul nu pune destul Depeche Mode de ex
problema nu e diversitatea, care ar trebui sa fie marele castig, ci incapacitatea culturala a publicului de a gestiona diversitatea, de a identifica si sustine „distractia” in care crede, de a cunoaste ce are in suflet si a se manifesta in consecinta. la care se adauga si o anumita diluare a fenomenului muzical-motivele pot umple o carte.
experimentul teleportarii ar fi interesant, dar ma tem ca ar fi sortit uni cvasi-esec,. chiar daca entuziasmul de atunci ar fi molipsitor, nu cred ca un tanar educat in contextul actual ar accepta prea usor acea „simplitate” ca suficienta.
tehnologia ne-a adus unde suntem, tot tehnologia ar trebui sa ne salveze presupun!
Da,sa ne bucuram ca diversitatea exista si nu ne interzice nimeni accesul la ea!
Felicitări pentru editorial! Important este că totuși diversitatea există, că se poate alege dependent de gusturi și gradul de cultură al consumatorului de muzică. Chiar m-am bucurat, citind editorialul d-voastră, să rememorez istoria stilurilor muzicale prin care am trecut de-a lungul tmpului.