ISTORIE 58 de ani de la revolta studențească de la Timișoara. Cum au fost înăbușite în violență manifestările anti-comuniste apărute ca ecou al revoluției maghiare FOTO

La 23 octombrie 1956 izbucnea la Budapesta o revoluţie anticomunistă. Noul guvern condus de Nagy Imre promitea respectarea libertăţilor democratice şi ieşirea Ungariei din Pactul de la Varşovia.

Chiar a doua zi, comitetul Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara a emis o circulară care prezenta deformat şi tendenţios revolta din ţara vecină şi a dat dispoziţii ca aceasta să fie prelucrată în toate instituţiile, „pentru a preveni orice încercare a elementelor duşmănoase contrarevoluţionare de a se deda la acte potrivnice politicii P.M.R. şi guvernului R.P.R., puterii populare…”. Au fost stabilite nu mai puţin de 12 măsuri, între care „întărirea vigilenţei revoluţionare” era la loc de frunte, căci „orice provocare împotriva partidului şi regimului trebuie lichidată imediat şi cu toată fermitatea”.

Activiştii de partid şi tinerii utemişti au început să cutreiere regiunea Banat, pentru a prezenta în toate satele şi oraşele „evenimentele grave din Ungaria” drept acţiuni puse la cale de „terorişti, fascişti, persoane care au instigat la acţiuni antisociale, bandiţi înarmaţi care ameninţă şi terorizează muncitorii, tâlhari, hoţi care au ieşit din închisoare şi caută să împiedice restabilirea legalităţii populare şi a ordinii în ţară, constituind o primejdie pentru securitatea publică”.

Notele informative întocmite de o adevărată reţea de delatori trădau o stare de spirit alarmantă: populaţia refuza să mai achite cotele, activiştii şi colectorii erau atacaţi şi bătuţi, se cerea anularea colectivizării, se răspândeau manifeste şi lumea era chemată să înlăture regimul totalitar. Deşi conducerea locală a partidului a fost întărită cu tovarăşi de frunte veniţi de la Bucureşti, printre care Ilie Verdeţ şi Alexandru Moghiroş, lucrurile au scăpat de sub control, iar la Timişoara a izbucnit o puternică manifestaţie anticomunistă, atât pentru sprijinirea revoluţiei maghiare, cât şi pentru înlăturarea regimului comunist din România şi a ocupaţiei sovietice.

Adunarea studenţească şi începutul revoltei

Cei mai radicali s-au dovedit a fi studenţii din Timişoara, tineri pe care partidul credea că îi ţine sub control, după ce „elementele burgheze” din generaţia anterioară fuseseră anihilate în lagăre şi închisori.

Un grup de iniţiativă constituit din studenţi ai Facultăţii de Mecanică a stabilit organizarea unei adunări în ziua de 30 octombrie, luând prin surprindere atât conducerea de partid cât şi organele de represiune, într-un moment în care revoluţionarii din Ungaria erau stăpâni pe situaţie şi controlau aproape întreaga ţară.

În jur de 2.000 de studenţi din cei 4.287 ai centrului universitar Timişoara s-au adunat la cantina Institutului Politehnic, şi, timp de patru ore, i-au acuzat fără menajamente pe activiştii de partid de dezastrul în care ajunsese ţara sub controlul U.R.S.S., cerând plecarea trupelor sovietice. Reprezentantul comitetului central al partidului a cerut un răgaz pentru a formula răspunsurile şi a fost stabilită o nouă întâlnire pe data de 2 noiembrie, dar între timp a fost scoasă armata şi au început represaliile. Primii opt studenţi care au luat cuvântul au fost arestaţi şi duşi la Securitate, iar ceilalţi au fost duşi sub escortă armată într-o tabără militară la Becicherecu Mic. În loc să intre în panică, studenţii, în frunte cu cei de la Agronomie, s-au reorganizat în ziua următoare în diferite puncte ale oraşului, manifestând pentru eliberarea celor arestaţi şi condamnând regimul comunist pentru dezastrul economic şi social în care ajunsese ţara.

Tancurile şi grupele de soldaţi înarmaţi care patrulau pe străzi au acţionat cu brutalitate împotriva demonstranţilor. Trupe de intervenţie militare şi de securitate au înconjurat studenţii aflaţi în faţa Catedralei şi s-au tras focuri de avertisment. Studentele dintr-un cămin care au avut altercaţii cu soldaţii au fost sechestrate, iar studenţi de la Medicină au declarat greva foamei şi s-au baricadat în cămin. Facultăţile şi căminele studenţeşti au fost închise şi înconjurate de armată. În zilele următoare, în jur de 3.000 de studenţi au fost duşi în tabăra de la Becicherecu Mic.

Represalile antistudenţeşti

Notele informative consemnau că „în oraşul Timişoara se discută evenimentele petrecute în ziua de 30 şi 31 octombrie în mod nefavorabil de către unele elemente duşmănoase, afirmându-se că e aproape stare de asediu”. Multe informaţii au fost obţinute chiar de la profesori din cadrul facultăţilor, care au socotit că este un moment prielnic pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de partid şi furnizau numele studenţilor şi profesorilor „reacţionari”, care se opuneau regimului comunist. Au fost evacuate aproape toate căminele studenţeşti, iar 868 de studenţi au fost arestaţi. Băieţii au fost duşi în tabăra militară de la Becicherecu Mic, iar fetele în cazarma grănicerilor din Calea Lipovei, cu toţii fiind supuşi unor anchete dure pentru stabilirea vinovaţilor.

Pentru a fi reprimiţi în facultate, studenţii au fost obligaţi să semneze declaraţii de desolidarizare cu organizatorii demonstraţiilor şi de condamnare a manifestaţiilor din 30 şi 31 octombrie.

Partidul era hotărât ca în cazul în care opoziţia studenţilor va continua, să desfiinţeze acest centru universitar. Cursurile au fost reluate dar s-au stabilit noi măsuri pentru supravegherea populaţiei iar studenţii care au fost consideraţi vinovaţi de izbucnirea revoltei au fost reţinuţi şi trimişi la Securitate, unde au fost anchertaţi în regim de urgenţă şi trimişi în judecată. Au fost condamnaţi la închisoare 29 de studenţi iar condamnările au fost între şase luni şi opt ani, pedeapsa maximă fiind dată celor trei principali organizatori – Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu. Procesele au fost un simulcaru, căci pedepsele fuseseră stabilite de partid înainte de judecată. Au fost exmatriculaţi sau sancţionaţi administrativ 232 de studenţi, printre cei daţi afară din facultate aflându-se şi viitorul director al operei din Viena, Ioan Holender, iar în universităţi s-a instalat un adevărat regim de teroare.

Între timp, tentativa maghiară de respingere a sistemului comunist a fost reprimată de trupele sovietice, iar la 4 noiembrie Kádár János forma un nou guvern comunist. La Timişoara a fost criticată Securitatea, care nu a descoperit la timp intenţiile studenţilor, şi s-au întărit măsurile represive împotriva celor bănuiţi că se opun regimului comunist. S-au căutat ţapi ispăşitori, iar în facultăţi s-a instituit o atmosferă de teroare împotriva profesorilor, partidul refuzând să admită că studenţii au organizat manifestaţiile fără să fi avut în spate un „centru de comandă”. Mai mulţi profesori au fost daţi afară din învăţământ ori au fost sancţionaţi iar cei care au dat dovadă de zel pentru a ajuta partidul în reprimarea revoltei studenţeşti au fost promovaţi şi au rămas pe funcţii importante şi după revolta din decembrie 1989. Partidul a fost însă nemulţumit de modul în care a fost reprimată manifestaţia de la Timişoara: „S-a constat o slabă politică represivă din partea Tribunalului Militar precum şi din partea instanţelor civile în cazurile de huliganism şi agitaţie contra regimului în perioada evenimentelor din Ungaria”.