150 de ani de la instaurarea monarhiei constituționale în România. Cum s-a...

150 de ani de la instaurarea monarhiei constituționale în România. Cum s-a transformat țara după venirea lui Carol I

0
DISTRIBUIȚI
Paradă Regală
Paradă Regală

Se împlinesc, astăzi, 150 de ani de la venirea în ţară a principelui Carol I ca domn al Principatelor Române şi de la instaurarea unei monarhii constituţionale ereditare. Sub sceptrul celor patru regi pe care i-a avut timp de 81 de ani, România a devenit o ţară respectată în Europa, iar în ceasuri grele, de cumpănă, regii României au ştiut să-i unească pe români în jurul Tronului, care era o chezăşie a viitorului naţiunii.

Carol I, întemeietorul dinastiei şi al României moderne

În 10 mai 1866, noul domnitor al românilor, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ales în urma unui plebiscit, susţinut de împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, de regele Prusiei Wilhelm I şi bucurându-se de o atitudine binevoitoare din partea Londrei, sosea la Bucureşti şi jura pe Evanghelie să păzească legile ţării, să-i menţină drepturile şi integritatea teritoriului. A fost votată o constituţie, una dintre cele mai liberale din Europa acelor ani, iar noua dinastie a fost recunoscută şi de Turcia, încă putere suzerană.

După câţiva ani extrem de tensionaţi, când numeroasele grupări politice erau dezbinate, iar mişcările antidinastice, care au culminat cu „republica” de la Ploieşti şi manifestaţia de la sala Slătineanu (Capşa de astăzi) împotriva coloniei germane care sărbătorea ziua lui Wilhelm I, proclamat de curând împărat al Germaniei, l-au descurajat pe tânărul domnitor, acesta hotărând să abdice. Oameni politici cu viziune, în frunte cu Lascăr Catargiu, l-au convins însă să renunţe.

În următoarele decenii, România condusă de Carol I, un om extrem de muncitor şi de o corectitudine ireproşabilă, a cunoscut o perioadă de prosperitate şi s-a constituit statul modern român în adevăratul sens al cuvântului. În ciuda disensiunilor care continuau să existe în interiorul clasei politice, a unor sinecuri sau cheltuieli inutile, România a înregistrat progrese evidente, s-au înfăptuit reforme remarcabile, în folosul ţării, care au reuşit să domine divergenţele, scandalurile şi regrupările politice sau crizele de guvern. În egală măsură, Carol I a avut alături oameni politici prestigioşi, culţi, cu caracter şi minte lucidă, personalităţi de valoare, adevăraţi oameni de stat, care şi-au asumat responsabilitatea de a se pune în slujba binelui public.

În timpul domniei sale, în doar câţiva ani s-a construit cea mai mare parte din reţeaua căilor ferate, folosită şi astăzi, după alipirea Dobrogei aceasta a fost legată de restul ţării prin podul de la Cernavodă, s-a modernizat şi s-a extins portul Constanţa, s-a reorganizat armata, administraţia şi justiţia, s-au votat legi pentru a veni în sprijinul ţărănimii şi pentru încurajarea industriei naţionale, s-au înfiinţat spitale şi un fond de asistenţă sanitară pentru săteni, s-au construit şcoli pentru ca toţii copiii să aibă acces la învăţământul primar, au fost promovate o serie de legi pentru ridicarea tuturor straturilor societăţii.

După izbucnirea primului război mondial, bătrânul rege Carol s-a supus voinţei majorităţii şi a declarat neutralitatea României. La scurt timp s-a stins din viaţă, după 48 de ani de domnie glorioasă. În testamentul său, Regele Carol I scria, printre altele: „Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, nimic pentru mine»”. Mulţumind celor care au lucrat cu el, regele adăuga: „ … Rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit…”.

Regele Ferdinand „Întregitorul” şi o ţară nouă

Succesorul său, regele Ferdinand, a împlinit în mod strălucit misiunea încredinţată de unchiul său, regele Carol I. Desemnat principe moştenitor, Ferdinand a venit în ţară în 1889 şi în anii care au urmat a fost pregătit minuţios şi statornic pentru misiunea care avea să-i fie încredinţată, aşa încât, la moartea Regelui Carol, era pregătit să continue opera acestuia. La urcarea sa pe tron, Europa era în plin război şi trebuia să ia o decizie crucială pentru ţara pe care o cârmuia. Cumpănind cu înţelepciune lucrurile, împreună cu sfetnicii săi, regele a decis să pună capăt neutralităţii şi să intre în război alături de puterile Antantei, punând, mai presus de originea sa germană, interesele ţării. Au urmat ani grei, în care înfrângerile militare din primele lupte au fost urmate de victorii tactice, dar în urma revoluţiei bolşevice, frontul din Rusia s-a prăbuşit, iar România a trăit din nou momente dramatice. Admirabilă a fost atitudinea Reginei Maria, care a refuzat să admită înfrângerea şi capitularea ţării. Regele a refuzat să dizolve armata şi nu a ratificat niciodată pacea separată semnată cu Germania.

În toamna anului 1918, România a reintrat în război şi a contribuit la înfrângerea definitivă a Germaniei, armata română a ajuns până la Budapesta, pe care a ocupat-o, restabilind ordinea şi salvând-o de regimul bolşevic instaurat de Bela Kuhn. Tratativele de pace de la Paris au recunoscut voinţa provinciilor romîneşti de a se uni cu Vechiul Regat şi s-a constituit Regatul României Mari, prin alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crişanei şi unei părţi a Banatului. Opt ani mai târziu, în octombrie 1922, Regele Ferdinand, supranumit „cel Loial”, şi Regina Maria, se încoronau în catedrala din Alba Iulia, Ferdinand devenind „Rege al tuturor românilor, de la Nistru până la Tisa”. În timpul domniei regelui Ferdinand s-a înfăptuit reforma agrară şi cea electorală prin care se instituia votul universal iar alături de Regina Maria, oameni politici de anvergură, precum Take Ionescu sau Nicolae Titulescu, au jucat un rol de seamă în politica externă.

Regele Carol al II-lea, un personaj controversat

La moartea regelui Ferdinand, în vara anului 1927, a fost proclamat rege nepotul său, Mihai, la vremea aceea minor, şi a urmat o perioadă de regenţă, căci principele moştenitor Carol renunţase la tron şi părăsise ţara. A revenit însă în 1930, cu sprijinul unei părţi a armatei şi a unor cercuri politice, fiind privit ca un salvator al ţării, în ciuda vieţii sale aventuroase, căci un rege reprezenta o mai mare garanţie pentru stabilitatea ţării decât regenţa. El rămâne cel mai controversat rege din istoria dinastiei, atât din cauza legăturilor sale amoroase cât şi din cauza constituirii unei camarile regale, a asasinatelor politice din timpul domniei sale şi a regimului de dictatură personală instituit prin promulgarea unei noi constituţii, desfiinţarea partidelor politice şi înfiinţarea unui partid propriu, Frontul Renaşterii Naţionale, ce-i drept, într-o perioadă în care criza regimurilor democratice se extindea în Europa.

Lipsa de moralitate şi regimul autoritar pe care l-a instituit au îndepărtat însă ţara de Coroană şi au grăbit sfârşitul domniei lui Carol al II-lea. Anii săi de domnie s-au remarcat însă printr-o economie prosperă şi o perioadă de bunăstare pentru cele mai multe straturi sociale, inclusiv în lumea rurală, prin extinderea capitalului românesc, dezvoltarea edilitară a capitalei şi a altor oraşe. A fost o perioadă extrem de fastă pentru literatură şi artă, s-a constituit o elită culturală, iar Revista Fundaţiilor Regale şi Editura Fundaţiilor Regale pe care le patrona au avut un rol benefic în viaţa culturală românească. Cel de-al doilea război mondial, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în urma ultimatumului sovietic precum şi a nordului Ardealului prin diktatul de la Viena, destrămarea sistemului de alianţe construit de oamenii politici români, erau noi încercări grele pentru România iar regele, care pierduse foarte mult din popularitate şi din susţinerea de care se bucurase la începutul domniei, a fost silit să abdice.

Regele Mihai I, împotriva dictaturilor

Fiul său, Mihai, îşi începea cea de-a doua domnie la doar 19 ani, bucurându-se de întreaga simpatie populară pe care o pierduse tatăl său. „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” a fost jurământul rostit de tânărul rege Mihai la urcarea sa pe tron.


Avea să fie o domnie scurtă şi tragică, urmată de 50 de ani de exil, în care regelui i-a fost interzis să fie alături de poporul său.

După abdicarea lui Carol al II-lea, puterea efectivă a fost preluată de generalul Ion Antonescu, care a abrogat constituţia şi a legiferat prin decrete, instituind un control sever chiar şi asupra regelui. România a intrat în război de partea Germaniei iar în vara anului 1944, după ce mareşalul Antonescu refuzase să oprească înaintarea trupelor române pe frontul de răsărit, regele Mihai a decis să-l aresteze. În urma necesarei lovituri de palat, într-un mesaj adresat naţiunii, regele anunţa că au încetat ostilităţile împotriva sovieticilor şi s-a pus capăt alianţei cu germanii, scutind astfel România de distrugeri şi sacrificii inutile. Armata română a continuat să lupte alături de Aliaţi, ultimele rezistenţe germane fiind înfrânte în noaptea de 24 spre 25 octombrie în mod deliberat, pentru ca această victorie să poată fi un omagiu al armatei române de ziua de naştere a regelui, comandant suprem al armatei.

Cum Churchill acceptase ca Uniunea Sovietică să controleze România în proporţie de 90 %, înaintarea armatei sovietice şi instaurarea regimului comunist nu puteau fi oprite. Regele a repus în vigoare constituţia din 1923, a autorizat din nou activitatea partidelor politice şi s-a împotrivit, pe cât i-a fost posibil, instaurării dictaturii comuniste, având un larg sprijin popular, dar în 6 martie 1945 sovieticii au reuşit să impună un guvern comunist condus de Petru Groza, pe care îl controlau, după ce tancurile sovietice fuseseră scoase să patruleze pe străzile Bucureştiului. Încercările ulterioare de rezistenţă ale regelui, concretizate în greva regală prin care a refuzat să semneze decretele guvernului, n-au avut nici un efect, comuniştii întărindu-şi poziţia prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1946. Regele, rămas singurul opozant al Kremlinului, fusese complet izolat.

În cele din urmă, şantajat cu executarea a o mie de studenţi care fuseseră arestaţi pentru că îşi manifestaseră ataşamentul faţă de tron şi izolat în palatul Elisabeta, la 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să semneze actul de abdicare pe care îl adusese Petru Groza. În aceeaşi zi, fără a se ţinea seama de constituţia în vigoare, potrivit căreia trebuia instituită o regenţă, s-a constituit un prezidium iar parlamentul, întrunit într-o componenţă dubioasă şi fără să fi existat cvorum, a proclamat, în urma unei şedinţe care a durat doar trei sferturi de oră, republica. Trei zile mai târziu, regele era silit să îşi părăsească ţara, pe care nu avea să o mai revadă vreme de 45 de ani.

Regimul republican de „democraţie populară” a răsturnat întregul sistem de valori al societăţii româneşti, a decimat clasa politică şi intelectualitatea şi a promovat nonvalori fidele regimului, obicei care s-a perpetuat şi în interminabila perioadă de tranziţie care a urmat dictaturii comuniste, în care s-a constituit o pseudo-clasă politică, submediocră şi coruptă, preocupată de propriile interese, iar regimul prezidenţial poate fi socotit mai degrabă un eşec. O eventuală restaurare a monarhiei, ca o şansă de a pune capăt crizei în care a ajuns societatea românească, e un subiect luat în calcul şi dezbătut de tot mai multe voci.

Surse foto: wikipedia.ro, bzi.ro, observator.a1.ro, worldwiderromania.com, historia.ro, wordpress.com, click.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.