Pe vremea faraonilor, chipul conducătorilor era sculptat, de dimensiuni grandioase, chiar și în sfincși sau munți. Așa a fost și când domneau regii, prinții, voievozii. Totul purta amprenta lor, semn al proprietății incontestabile. Încă mai ținem minte cum, la o scară mult mai largă, țara întreagă era însemnată, ca un animal de prăsilă, cu imaginea unui „iubit tovarăș”.
Iată o mentalitate care, într-o Românie membră UE, într-un oraș cu pretenții de multiculturalitate și deschidere, persistă. Dacă în urmă cu niște ani numele primarului Gheorghe Ciuhandu apărea pe fântânile reabilitate de Primăria Timișoara în cartiere, de data asta plăcute inscripționate „primar: Nicolae Robu” au fost montate pe realizările (considerate succese personale) edilului-șef actual. Este mai puțin important cine le-a montat (Nicolae Robu susține că nu știe cine ar fi sponsorul cuprins de gratitudine, dar ne-a asigurat că nu s-au cheltuit bani publici).
Izbitoare este tendința, poziționarea în spațiul public a imaginii unui primar. Care nu se sfiește să confiște dezvoltarea orașului pe care-l conduce în scopuri megalomanice.
Ne confruntăm, din nou, cu o breșă în ceea ce ar trebui să fie structura unei persoane în serviciul public. Mă conving, din ce în ce mai mult, că politicienii români, care ajung să fie și aleși în funcții de către cetățeni, trebuie trimiși la o școală a bunului simț. Unde să stea în băncuțe până când învață ce înseamnă responsabilitate, ce înseamnă, cu adevărat, puterea unui lider, ce înseamnă să slujești poporul. Membrii partidelor se califică la locul de muncă, furând meserie de la cei vechi, deprinzând ușor obiceiuri de șmecheri cu gulere albe, de valutiști deghizați în analiști în costume scumpe. Din păcate, la sute de ani distanță de vremurile voievozilor, încă suntem guvernați de personaje cu atitudine de stăpâni, care nu au cum să înțeleagă că a-ți scrie numele pe gardul pe care l-ai vopsit pe banii satului este o dovadă de caracter mic, mic, mic.
