Schimbarea la Față a Domnului, sărbătorită în 6 august, amintește de minunea petrecută pe muntele Tabor, când, în timp de Iisus se ruga, apostolii l-au văzut într-o lumină nouă. Chipul Mântuitorului, care își descoperise dumnezeirea în natura Sa umană, se transformase, „și a strălucit fața Lui ca soarele iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” – spune evanghelistul Matei. În următoarele momente, s-a întâmplat un lucru și mai neobișnuit: în această lumină, marii proroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie, stăteau de vorbă cu Iisus despre patima și moartea Sa în Ierusalim. Semnificația tainică a acestei sărbători este unirea dintre firea umană și dumnezeiască, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit din Hristos, precum și posibilitatea transfigurării omului pentru a ajunge la îndumnezeire încă din viața pământeană.
Schimbarea la Față a avut loc cu puțin timp înainte de răstignirea lui Iisus, când acesta s-a arătat ucenicilor săi fără nici un văl, pentru a-i întări în momentul în care va fi răstignit.
Sărbătoarea datează de la începutul secolului al IV-lea, când împărăteasa Elena a Bizanțului a zidit o biserică pe muntele Tabor, și începe să fie menționată în documente din prima jumatate a secolului al V-lea, iar în țările apusene, abia prin hotărârea Papei Calist al III-lea, în semn de mulțumire pentru victoria creștinilor împotriva otomanilor, în urma bătăliei de la Belgrad din 1456.
