În inima Penitenciarului Timișoara, acolo unde timpul pare că se măsoară altfel, se naște o poveste rară. O biserică înăuntrul zidurilor, pictată nu de un artist consacrat, ci de un om care și-a descoperit credința, talentul și sensul – în detenție. Sub îndrumarea părintelui Florin Avram, pictura nu este doar decor, ci o mărturie a transformării interioare, o punte între om și divinitate. Autorul acestei transformări este Petru, un deținut în vârstă de 51 de ani, care nu a urmat școli de artă, nu a pictat în libertate și nici nu știa că deține un talent ascuns.
- Cum a început, efectiv, pictarea bisericii din Penitenciar?
Am fost transferat de la Penitenciarul din Deva în vederea pictării aici, la Timișoara. De aici a plecat tot. Am luat legătura cu părintele, iar dânsul mi-a explicat ce este de făcut.
- Înainte de a ajunge la penitenciar, ați mai pictat?
Nu. La Penitenciarul Deva am pictat prima dată o capelă mai mică. A fost coordonat tot de părinte. Dar înainte de toate, în Arad, am făcut un desen pe perete – un fel de fir epic de la Adam la Iisus Hristos, în creion. De acolo m-au observat.
Talentul a apărut dintr-o dată. Nu am știut niciodată că pot. A fost o descoperire pe drum. Și acum vreau să învăț mai mult. Să merg pe această cale. Să simt că asta e menirea.
- Vă ghidați după o schiță sau pictați din memorie?
Părintele, împreună cu un proiectant care vine din afară, mi-au arătat tot ce trebuie. Se schițează anumite lucruri care sunt apoi aprobate, iar eu pun culoarea.
La început, mergea mai greu. Dar cu timpul, exersând, am început să înțeleg tehnica. De exemplu, mi s-a explicat de către un pictor cum să lucrez mai eficient: să nu stau pe o singură icoană, ci să lucrez mai multe în paralel.
Adică, luam o culoare – să zicem albastru – și o aplicam pe toate icoanele din zonă. Apoi galbenul, apoi alb sau maro. Te plimbi cu pensula pe toată raza pe care ai schela. Așa mi-a crescut foarte mult viteza.
Dacă lucrezi doar la o singură icoană, n-ai cum să vezi metoda asta. E o tehnică pe care am învățat-o practicând. La ornamente la fel: nu mai schimb culoarea la fiecare detaliu, ci aplic totul sistematic.
- Modul în care asortați culorile vine tot din îndrumarea părintelui?
Vine și de la mine, dar nu le înțeleg complet. Le pun cum le simt. Părintele mă ghidează – „vezi că e bine așa, vezi aia un pic mai închisă”. Așa învăț.
- Lucrați zilnic?
În fiecare zi, în funcție de program, cam șase – șapte ore. De luni până vineri.
- Lucrați singur?
Am un ajutor. Foarte răbdător. Se ocupă de fundaluri, de liniatură, de încadrări. Eu finalizez totul.
- Expresiile personajelor religioase – ridurile, trăirile – sunt incredibil de reale. De unde vin?
Nu știu exact… Respect anumite lucruri, expresiile, dar parcă îmi vin. Întreb pe părinte dacă e bine așa. De la dânsul am învățat multe.
- Cum vă simțiți în timp ce pictați?
Citesc Viețile Sfinților. Când pictez, am o rugăciune – să mă ajute și să mă gândesc la ce va însemna pictura pentru ceilalți. Și mă simt bine. Mă simt liber.
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră această biserică?
Cred că este prima realizare din viața mea. Simt că fac ceva pentru Dumnezeu. Poate chiar primul lucru pentru El. Și mă simt bine. Sunt încurajat de părinte, de conducere, de toți. Mi s-a dat libertate… aici mi-a venit totul. E ca un har.
- Simțiți că prin pictură Dumnezeu e alături de dumneavoastră? Sau e mâna dumneavoastră?
Nu este meritul meu. Este meritul lui Dumnezeu. Eu nu știam că pot să fac așa ceva. Am 51 de ani și nu am știut niciodată că am acest har. S-a întâmplat aici. Pentru mine e o realizare. Un început al unei vieți mai bune.
