Înălțarea Sfintei Cruci, prăznuită în data de 14 septembrie, este cea mai veche și cea mai importantă sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt pe care a fost răstignit Iisus Christos, pentru a reaminti creștinilor patimile îndurate de Mântuitor și de moartea Sa pământească, pentru a spăla păcatele oamenilor.
Semnul Crucii și creștinarea împăratului Constantin cel mare
Înaintea unei lupte decisive cu Maxențiu, rivalul său la tron și prigonitorul creștinilor, împăratului Constantin i s-au arătat pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce luminoasă însoțită de niște cuvinte uimitoare: „In hoc signo vinces!”, iar noaptea i-a apărut în vis Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile sale crucea, ca semn protector în lupte. După ce profeția s-a împlinit, mica armată a lui Constantin învingând-o pe cea mult mai numeroasă a lui Maxențiu, victoria a fost considerată ca un ajutor de la Dumnezeu.
Prin Edictul din Milan din anul 313 al împăratului Constantin cel Mare, creștinismul a devenit, după o lungă perioadă de persecuții, religie permisă alături de celelalte religii ale imperiului, favorizându-se astfel răspândirea lui și tot împăratul a fost cel care a convocat, în anul 325, primul sinod ecumenic de la Niceea, care a pus bazele dogmatice și canonice ale creștinismului. După lunga sa domnie, înainte de a-și da sfârșitul, în anul 337, împăratul Constantin a primit botezul, fiind cinstit apoi de biserică în mod deosebit și trecut în rândul sfinților, împreună cu mama sa, o femeie pioasă, ale cărei pelerinaje în Țara Sfântă sunt relatate de teologul și istoricul bisericii creștine, episcopul Eusebiu din Cezareea.
Aflarea Sfintei Cruci
Mama împăratului Constantin, împărăteasa Elena, a plecat la Ierusalim să caute crucea pe care fusese răstignit Iisus Christos. Aceasta a fost aflată alături de crucile pe care fuseseră răstigniți cei doi tâlhari o dată cu Iisus, împreună cu piroanele, și pentru a afla care era cea pe care Mântuitorul fusese crucificat, patriarhul Macarie al Ierusalimului a cerut ca ele să atingă, pe rând, o femeie moartă. În momentul în care a fost atinsă de crucea pe care fusese răstignit Iisus, se spune că aceasta a înviat.
În ziua de 14 septembrie a anului 326, Patriarhul Macarie a poruncit ca Sfânta Cruce să fie înălțată pe un loc înalt, pentru a putea fi văzută de întreaga lume adunată în locul în care Iisus fusese crucificat. O parte din lemnul Sfintei Cruci a fost dus la Constantinopol iar cealaltă parte a fost pusă într-o raclă de argint și încredințată episcopului Macarie. Când Ierusalimul a fost cucerit de perși, Sfânta Cruce a fost dusă în Persia unde a stat 14 ani, dar după victoria împăratului bizantin Heraclie asupra acestora, în anul 630 Crucea a fost readusă la Ierusalim. Sărbătoarea venerării Crucii, menționată la începutul secolului al VIII-lea, a fost multă vreme ținută doar la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
Crucea, simbolul creștinilor
Pentru creștini, crucea semnifică o armă împotriva răului, cea care păzește lumea și este pavăza călătorilor, fiind nelipsită din viața țăranului român, care se închina la răsăritul soarelui și în amurg, când pleca la drum, când ara pământul sau când strângea recolta. Își făcea semnul crucii și când îl năpădeau grijile, durerile, sau când avea o bucurie.
În credința populară, ziua Înălțării Sfintei Cruci este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei, când, după spusele bătrânilor, pământul se închide, luând cu el plantele și micile viețuitoare lăsate la lumină odată cu venirea primăverii. Tot în această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată și se sfințesc în biserică busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante de leac, cu puteri magice.
Plantele sfințite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli.
