În aceste zile, Parisul este centrul lumii artei contemporane, la Grand Palais Éphémère. Art Basel Paris 2025 reunește unele dintre cele mai importante galerii și artiști ai momentului, într-un dialog global despre sens, materie și viitor.
Artistul român Gheorghe Fikl ne oferă, în rândurile care urmează, o reflecție personală despre tendințele actuale ale artei contemporane mondiale.
În această perioadă are loc la Art Basel Paris 2025 o amplă expoziție care reunește unele dintre cele mai importante galerii ale lumii. Privind din perspectiva mea artistică, nivelul creativ al lucrărilor expuse conturează o direcție estetică distinctă față de ceea ce înțelegem tradițional prin pictură sau compoziție plastică. Tendința actuală este mai puțin tehnic-picturală și mai mult conceptuală, ironică sau ludică, deseori chiar puierilă în expresie.
Există o căutare a neconvenționalului, a răsturnării deliberate a armoniei: nuanțele nu mai caută rezonanța, liniile nu curg, ci se frâng, iar compoziția se rupe – însă rareori în intenții purtătoare de valori reale.
Aceasta este, în fond, imaginea unei arte care explorează non-armonia și disonanța ca formă de expresie contemporană, dar care, în multe cazuri, pierde forța, coerența și profunzimea autentică a creației plastice. Uneori rezultatul pare frivol, alteori se apropie de ridicol – însă, paradoxal, din aceste dezechilibre se nasc și profunzimi neașteptate.
Se poate observa cum, din cauza modei și a trendului actual, se ajunge adesea la o confuzie între frângerea voită a limbajului plastic și simpla dezordine vizuală. Unii artiști o fac conștient, dar acest tip de expresie a început demult – dacă ne gândim la Picasso sau Modigliani, unde frângerea expresiei plastice era o sugestie controlată, o intenție expresivă cu sens.
Astăzi, însă, s-a ajuns frecvent la o ignorare totală a limbajului plastic coerent. Dar nu e vorba doar despre tehnică. Mijloacele compoziției sunt cele care trădează adevărul unei lucrări – acolo se revelează conceptul, starea, profunzimea sau mesajul. Indiferent dacă este ironic, manifest sau dramatic, contează să fie autentic. Dacă prin expresii plastice ridicole încerci să redai un sens mai înalt, te înșeli: cu ridicolul nu exprimi decât ridicol. Cu umorul, da, se pot atinge profunzimi – dar între ironie și ridicol este o linie fină, iar mulți o trec fără să-și dea seama. Când ironia e mimată, devine impostură vizuală.
Se poate face artă cu orice — cu un băț de chibrit sau cu o tonă de material masiv — dar doar dacă sensul e viu și autentic. Altfel, e ca și cum ai pune un pianist să picteze, sau un pictor să cânte la pian: gestul e curios, dar expresia rămâne falsă. Un pianist poate rupe armonia doar pentru că stăpânește instrumentul. La fel, un artist plastic poate deconstrui doar ceea ce cunoaște profund.
Când nu stăpânești limbajul, nu deconstruiești — degradezi. Și aici e problema: mulți nu mai stăpânesc limbajul plastic și, neputându-se exprima, îl mimează.
Am remarcat însă și lucrări care contrazic această tendință.
Pictorul român Victor Man se distinge printr-o expresivitate debordantă și o profunzime vizuală autentică. Lucrările sale sunt cotate până la peste 2,2 milioane USD, iar din 2024 artistul este reprezentat de galeria David Zwirner, una dintre cele mai importante galerii internaționale.
Am vizitat această galerie la Paris, unde era deschisă o amplă expoziție dedicată lui Gerhard Richter, considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai mari artiști contemporani în viață, cu o cotă de piață impresionantă — unele dintre lucrările sale depășind 23 de milioane USD.
În paralel, la Fondation Louis Vuitton, am văzut retrospectiva majoră a carierei lui Richter, care reunește creații din toate etapele sale.
Primele lucrări, de un realism intens, pornesc de la fotografie, dar o transced prin transpunerea picturală a estompărilor și trecerilor fluide de formă — acele blururi devenite semnătura sa vizuală. Ulterior, artistul a evoluat spre o abstracție controlată, în care gestul aparent liber devine un dialog rafinat între hazard și rigoare.
Fie că lucrează pe pânze de un metru sau de cinci, Richter reușește să păstreze același echilibru fascinant între spontaneitate, control și vibrație cromatică.
Fondation Louis Vuitton este, în sine, o capodoperă arhitecturală — un spațiu monumental și poetic, perfect pentru a găzdui o asemenea demonstrație de forță, rafinament și sensibilitate în arta contemporană.
Gheorghe Fikl este unul dintre cei mai importanți pictori contemporani români, cunoscut pentru forța vizuală, tensiunea barocă și simbolismul profund al lucrărilor sale.
Pictura lui îmbină monumentalul cu fragilitatea, violența cu grația, transformând contrastul în limbaj expresiv.
Lucrările sale se află în colecții publice și private din România, Germania, Marea Britanie, Italia și Statele Unite, fiind prezent în expoziții și proiecte internaționale de prestigiu.
Este fondatorul spațiilor FIKL ART STAGE, la Socolari și Timișoara — platforme culturale care unesc arta vizuală, muzica și dialogul estetic într-o experiență vie și autentică.
Prin proiectele sale, Gheorghe Fikl propune o viziune complexă asupra artei — nu doar de privit, ci de trăit.
Articolul face parte din jurnalul vizual al artistului, realizat cu ocazia participării sale la Art Basel Paris 2025.
