Alina Săftulescu este absolventă a Facultății de Chimie Industrială și a Facultății de Arte și Design din Timișoara. A părăsit definitiv Timișoara, orașul în care s-a născut, pentru a trăi în tihnă la munte, la Gărâna, alături de soțul ei. A lăsat în orașul natal câteva proiecte (The Note, River Deck, La Căpițe, Musiu), evenimente și acțiuni culturale (festivalul Joie de Vivre, expoziții, concerte, proiecte de curatoriat) pentru a deschide la Gărâna un hub gastronomico-cultural, Kibuț, unde își împlinește și împletește cele două mari pasiuni: arta și gastronomia.
Vineri, 17 octombrie, de la ora 19, la Fratelli, în cadrul celei de-a treia ediții a festivalului Taifas, va avea loc evenimentul „HRANA: Food Concept cu Alina Săftulescu și Melissa Ivana”, descris de organizatori ca „un festin de sarmale de toate felurile: sarmale gourmet, parol! (după rețeta maestrului Păstorel Teodoreanu), sarmale bănățene mari și făloase, sarmale grecești cu miel, sarmale turcești cu vițel și rodie, sarmale sudiste cu rață și cimbrișor, sarmale cu urdă, mărar, nuci coapte, cimbru și puțină mentă, dar și surprize dulci precum sarmale cu colivă în frunze de viță de vie caramelizată și cu spumă de brânză dulce cu nuci hidratate”.
În cele ce urmează am realizat un interviu cu Alina, care a fost premiată de Gault&Millau, l-a servit pe Regele Angliei și ne-a servit pe noi La Căpițe, la Musiu sau la Kibuț.
- De unde îți vine pasiunea pentru gătit?
Hm… Copil fiind, păduri cutreieram. Da, da, la propriu. Adunam cu mătușa mea, Aurora, cântând romanțe, încet, parcă să nu deranjăm pădurea, splendizi bureți, gălbiori, pitoance și iuțari. Pe aceștia din urmă bunica-i punea pe soba încinsă, cu codița-n sus, s-adune-n pălărie minunate zemuri stârnite de-un strop de sare. Și-acolo, la focul născător de viață, aflam povești despre credință și curaj. Mai culeg și-acum ciupercile albe ca laptele, de data aceasta prin pădurile Semenicului, le pun pe foc, cu pălăria răsturnată, să-mi năvălească copilăria iar și iar. Plângem. Eu cu lacrimi dulci, iuțarii cu lacrimi sărate. E minunat! Și da, cred că de aici a plecat pasiunea mea pentru gătit. De la bunica mea, ardeleancă din falnica familie Mănăstireanu, femeie fină, frumoasă și înțeleaptă, cea care mi-a destăinuit dulceața limbii franceze, într-un sătuc transilvan plin de culori dumnezeiește alăturate…
Acolo, la poalele casei parohiale a bunicilor mei, locuia „Vezi-mă, Doamne”… Nu-i mai știu adevăratul nume, decât acest ciuf (da, ardelenii sunt campioni la acest sport, „ciufuleală”, cum se zicea pe-acele minunate vremuri)… De la înălțimea mea de-atunci, să fi avut vreo 5 ani, casa bătrânei mi se părea mică, mică: străjuită de acățari și tei în spate, se dezvăluia ca o violetă, violet tolănită pe-un pământ lutos, galben. Zâmbea toată! Casa! Preajma ne-mprejmuită dezvăluia căsuța aflată la o răspântie cu mare tâlc: patru drumuri se încrucișau perfect, unul spre casa parohială și biserică, unul spre sat, unul spre școală și ultimul spre mănăstire. În față avea o stâncă mare, netedă, înconjurată de-altele mai mici, minunată masă a tăcerii. „Vezi-mă, Doamne!” nu știa de Brâncuși, așa că în inima mea rămâne avant la lettre. Împreună cu bunica frământau aluat de plăcinte, eu le secondam plină de importanță și urmăream cu mare interes momentul în care le vârau în cuptor, pe frunze de varză. Eram prima la degustat!
Toate aceste întâmplări, „in templum” ca etimologie, deci deloc întâmplător, au țesut în mine ceva ca o instalație vegetală, plină de arome de pădure, de grădină…care a crescut și a crescut în timp, până m-a cuprins în mreje. Și iacătă-mă-s, gata împătimită de gătit.
- Ai părăsit Timișoara pentru Gărâna. Cum te-ai acomodat acolo și cum te simți când vii înapoi în Timișoara ca invitată la evenimente?
Voi răspunde mai scurt la această întrebare, cred că m-am întins cam mult la prima. Am simțit nevoia să mă retrag. Gărâna m-a acaparat dintru început, o știam doar vara, în preajma festivalului de jazz. Din 2016 suntem aici. În timp, mi-a fost tot mai greu să o părăsesc, chiar și numai pentru câteva zile, o zi… Sunt bucuroasă că am luat această decizie împreună cu Gabriel, desigur. Mi-e dragă Timișoara, locul unde m-am născut. Doar că nu rezist mai mult de 2-3 zile, aștept cu mare nerăbdare să mă întorc la liniște. Am fost de Paști la Timișoara și sâmbătă am avut de făcut un drum până la Dumbrăvița. Mă gândeam cu groază la durată, aglomerație. Dar a fost ca pe vremuri, în timpul liceului, al facultății… un oraș frumos, cald, liniștit, așezat. M-au năpădit emoțiile… iubesc Timișoara! Revin cu drag an de an, de exemplu la festivalul Taifas, e și pe măsura inimii mele. La București sau în alte zone mi-e ceva mai greu, mărturisesc.
- Ce înseamnă a găti cu suflet și cât de greu este să aduci de fiecare dată un strop de inovație preparatelor tale?
A găti cu suflet… păi cum să și gătești altfel?! Că nu-ți iese bună mâncarea, parol! Este o împreună lucrare, dacă nu e suflet și dragoste, tihnă și bucurie, dacă nu o împărtășești cu cei dragi, cu cei care îți intră în casă, în restaurant sau ce-o fi, nu este hrană.
E altceva, cu siguranță neîmplinit. În această matrice, ideile sar precum greierii în iarbă. Mă ajută latura mea creativă și curiozitatea, bineînțeles, lecturile, marile cărți, marile întâlniri. Toate acestea te șlefuiesc. Să știi că de ceva vreme nu mă mai preocupă partea de „plating”, mă aplec doar asupra firescului, așa cum îl înțeleg eu.
- Spune-ne mai multe despre evenimentul „Hrana”, care va avea loc în cadrul Taifas Festival.
„Hrana” este un concept dedicat duhului gastronomic balcanic care plutește asupra (fără măsură!) butoiului cu pulbere al Europei. De ce spun „fără măsură”?! Pentru că de-ar fi să încropim o hartă a gastronomiei, a bucătăriilor naționale, am observa imediat că regiunea cunoscută drept Balcani, dincolo de obsesiile identitare, de influențele europene ori de reperele geografice, nu se suprapune perfect peste o hartă fizică a națiunilor, aceasta apare ca un creuzet comun în care ceva, neapărat, fierbe. O revoluție, o zeamă acră…
Lesne de înțeles și de ce: doar aici, în acest însemnat și ales nod de obiceiuri și tradiții, există o dramă comună a mesei, mai mult, a praznicului. Se mănâncă mult, dar mult!, antreurile, numeroase peste măsură, prevestesc chicotind petrecerea ce va să fie, porcul este prințesa balului, adorăm tocăturile – sarmale, chiftele, mititei, ardei umpluți, cârnați, musaca, kebab, pleskavita – și-o „ardem” la final cu dulcegării, pentru că, nu-i așa, noi avem mereu loc pentru desert… și dacă nu avem, îl facem!
Pare o scenă de război: începem în forță, atacăm și escaladăm platou după platou, ne moleșim, o dulce „paralizie“‘‘” a stomacului, bietul, ne împiedică să executăm mișcări temerare, ne lăsăm pe scaune, aproape moțăim… tablou bucolic! O zi din viața lui Oblomov…
Dar avem remediu! O țuică, un vinișor, și pac, ne-am revenit și continuăm vitejește. Ba, mai mult, aducem și lăutari. Cred că noi, balcanicii, am inventat ceea ce francezii își asumă: joie de vivre.
Oricât de la modă ar fi importurile gastronomice, amuse-bouche, noi preferăm salata de boeuf, cea de vinete, chiftelele, kaimakul, șunca, brânza untoasă ori ouăle umplute.
Anul acesta, a treia ediție a minunatului TAIFAS, fac o împreună lucrare cu o mândrețe de fată, Melissa Ivana, tot absolventă de Arte, tot pasionată de gătit: un bar de sarmale, vineri seara, de la ora 19, la Fratelli. Punem pe masă după cum urmează:
– Sarmale gourmet cu carne de bou și gușă de porc, fierte în supă de găină și Sauvignon Blanc (dupǎ rețeta maestrului Pǎstorel Teodoreanu)
– Sarmale bǎnǎțene cu carne de porc, mari și fǎloase
– Sarmale grecești cu miel și-un iz de izmǎ
– Sarmale turcești cu vițel și rodie
– Sarmale sudiste cu rațǎ și cimbrișor
– Sarmale cu urdă, mărar și nuci
– Desert: sarmale cu colivǎ in frunze de vițǎ de vie caramelizatä & spumǎ de brânzǎ dulce cu nuci hidratate
Eu m-am ocupat de sărmăluțele după rețeta lui Păstorel Teodoreanu. Se știe că îl iubesc. Și de cele dulci, desert. Vă așteptăm!
- Care au fost cele mai frumoase realizări profesionale pentru tine în 2025 și ce planuri de viitor ai?
Nu m-aș lăuda cu nimic și, să știi, nu prea mai fac planuri de viitor. Dar pe plan personal, continui să scriu la cartea mea de rețete ascunze-n spatele poeziei, a prozei foarte scurte. Profesional am realizat câte ceva dar nu îmi este confortabil să aprofundez, mă ierți.
