Câteva sate arădene mai păstrează amintirea unor meșteșuguri populare străvechi, deprinse din tată-n fiu precum olăritul, țesutul, împletitul nuielelor sau confecționarea unor obiecte de lemn. Cele mai multe au dispărut odată cu ultimii meșteri care le-au practicat, dar obiecte ieșite din mâinile lor încă de mai pot găsi în localitățile de baștină, care stau mărturie pentru înfloritoarele meșteșuguri de altădată.
Dacă până în a doua jumătate a secolului trecut produsele meșterite în sate erau vândute în târgurile sau piețele din alte localități, astăzi mai pot fi văzute doar în expoziții sau la târguri organizate de muzee în aer liber, cele mai multe fiind căutate ca obiecte de artă decorativă și mai puțin pentru utilitatea lor practică.
Târnăvița, ultimul centru de olărit din zona Hălmagiului
Oalele de pământ erau foarte căutate, căci erau întrebuințate în toate gospodăriile, centrele de olărit dezvoltându-se doar în acele locuri în care se găsea argila potrivită pentru acest meșteșug. Satele din depresiunea Hălmagiului, aflată în Țara Zarandului, care oferă iubitorilor de plimbări în natură minunate priveliști, erau vestite odinioară pentru centrele de olărit de o frumusețe deosebită pe care numeroșii olari le meștereau. Ultimul centru în care s-a păstrat tradiția olăritului a fost satul Târnăvița, aparținător de comuna Hălmăgel. Până la primul război mondial, acest meșteșug se practica în aproape fiecare familie iar oalele erau vândute în târgurile din Hălmagiu, în satele și orașele învecinate, sau schimbate cu cerealele din câmpia Aradului și a Banatului.
În prima jumătate a secolului trecut, la Târnăvița lucrau în jur de 60 de olari din mâinile cărora ieșeau diferite forme de oale, blide sau ulcioare dar numărul lor a început să scadă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când vasele de lut au fost înlocuite tot mai mult cu cele industriale. La sfârșitul secolului trecut, meșteșugul mai era practicat doar în atelierul de olărit al lui Aurel Golea, cunoscut drept Aurel a lui Șofron, care, pentru meșteșugul devenit o raritate, a fost răsplătit cu mai multe premii la concursuri naționale și internaționale. Lutul, scos de la o adâncime de până la patru metri, era pregătit și prelucrat apoi la roată, după tehnici străvechi. Se modelau toate formele de oale, de la farfurii și străchini până la vase de friptură sau de sarmale, ulcele pentru lapte sau smântână și ulcioare, ghivece pentru flori sau vase legate de anumite obiceiuri ritualice. După ce se uscau, erau vopsite, decorate și arse într-un cuptor special construit.
Vasele „de Hălmăgel”, de o frumusețe aparte, erau renumite în întreg ținutul și nu numai, căci pasta fină, formele elegante și cromatica deosebită obținută din smalțul în nuanțe de verde și galben le deosebea de cele care proveneau din alte sate de olari. Vasele erau ornamentate cu un decor simplu, din linii și spirale, preparat dintr-o argilă albă, sau cu stropi galbeni și verzi, pe un fond brun, care o deosebea de cele provenite din alte centre de olari. Oalele lucrate aici au devenit astăzi o raritate și mai pot fi văzute doar prin gospodăriile sătenilor, sau în muzeele etnografice din zonă.
Școala de pictură naivă din Brusturi
Prin anii ʹ60 ai secolului trecut, Ion Niță Nicodin, un țăran din Brusturii Hălmagiului – sat izolat în care casele păstrează și astăzi arhitectură populară specifică munților Apuseni – a început să picteze când era trecut de prima tinerețe, fără să fi studiat vreodată tehnicile picturii, iar tablourile sale au fost în scurtă vreme apreciate de cunoscători și au devenit faimoase în întregul ținut, și chiar peste hotare. Nicodin a înființat la Brusturi o adevărată școală de pictură naivă, în care localnicii pe care i-a adunat în jurul său au imortalizat pe pânză poveștile unei lumi rurale arhaice, în diferite ipostaze, o cronică plină de candoare a satului care părea neatins de scurgerea timpului.
La 60 de ani, Ion Niță Nicodin avea prima expoziție personală și în scurt timp, a fost considerat cel mai de seamă reprezentant al artei naive românești, devenind cunoscut în întreaga țară și nu numai. Cei care au deprins de la el arta picturii naive, printre care ginerele său, Petru Mihuț, sau Mariana Mihuț, din aceeași familie, au devenit la fel de cunoscuți, iar tablourile lor se află în muzee și în colecții din întreaga lume.
Pictorul iconar din Poienari
Aurel Dușan, pictor iconar din satul Poienari, care aparține de comuna Hălmagiu, este pasionat de iconografie și mai ales de icoana bizantină îmbinată cu elemente tradiționale din pictura vechilor biserici de lemn și ale icoanelor pe sticlă. Încă din anii de școală a luat parte, ca ucenic, la realizarea picturii murale din biserica satului natal, fiind încurajat să studieze pictura, preocupat fiind mai ales de iconografie. A pictat apoi iconostasul bisericii din Poienari și alte obiecte de cult și pentru lucrările sale folosește și acum multe materiale tradiționale.
Multe din lucrările sale se află în colecții din străinătate iar cercurile de pictură pe care le-a înființat la școala din sat în care e dascăl de desen și unde a înființat o expoziție permanentă vor face ca acest străvechi meșteșug să nu se mai piardă. Și în casa parohială din Hălmagiu există un muzeu în care mai pot fi văzute vechi obiecte și cărți bisericești, icoane și obiecte de uz casnic, port popular sau ceramică din satele învecinate.
