15 ianuarie, ziua nașterii poetului Mihai Eminescu, a fost aleasă drept Ziua Culturii Naționale, în semn de omagiu pentru nepieritoarea sa operă, care îl așează în rândul celor mai ilustre personalități ale literaturii universale. Mai puțini știu însă că Eminescu n-a fost doar un mare poet și un prozator remarcabil, ci și un fin observator al lumii în care a trăit, metehnele economice, sociale și politice ale epocii sale fiind imortalizate în publicistica sa. Din cauza articolelor sale, mulți l-au considerat pe Eminescu un xenofob, deoarece considera că România este, „de la fanarioți încoace, scena unui joc de intrigi internaționale” în defavoarea elementului românesc și cerea rezolvarea chestiunii evreiești.
Eminescu n-a cruțat însă nici cusururile societății românești, multe dintre acestea fiind de o actualitate izbitoare. Scrierile sale politice dezvăluie o lume asemănătoare în multe privințe cu cea de azi, desigur cu particularitățile unor perioade istorice diferite dar cu multe neajunsuri perpetuate de-a lungul întregului regim parlamentar din istoria României și vorbesc despre un stat devenit „de bine de rău independent”, care, „cum își va așterne așa se va culca”.
Eminescu socotea că realitatea este tragică din cauza stoarcerii „populațiunilor de jos prin nemăsuratele clase improductive, lipsa de caracter în viața publică și putreziciunea bizantină sub masca interesului general” iar cei de la putere „fură de sting, fie pe calea diurnelor și a lefilor nemeritate, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituționalismului – batjocorit și adus «ad absurdum» – în pretextarea diferitelor libertăți publice, a civilizației, pentru a acoperi unica tendință a celor care nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade. O mulțime de oameni mari se mișcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putință, afară de un singur lucru: onestitatea”. Eminescu susținea că n-a mai existat vreo epocă în care „România să fi avut în fruntea ei, ca astăzi, un guvern dușman intereselor și existenței ei… Autori care nu știu a scrie o frază corectă, oameni de stat care nu pot justifica nici săvârșirea școalei primare, legiuitori recrutați dintre stâlpi de cafenele… iată banda ocultă care guvernează azi România”. Totodată acuza și presa vremii, care vorbea despre „cea mai bună organizare a statului”, în timp ce „nu se face nici o îndreptare nici școlii, nici bisericii, nici ramurilor de producție materială”. El mai constata, cu amărăciune, că „a-și călca jurământul a devenit în România un titlu de înaintare” iar cei care ocupă poziții oficiale dau dovadă de „un meschin egoism, o lăcomie de câștig cu orice mijloace, lipsă de bună-credință în afacerile publice și în cele private”.
În articolele sale, Eminescu se plângea și de justiția din vremea sa, în care „delapidatori condamnați mai că nu se mai văd”, precum și de regimul alimentar „mizerabil al țăranului ajuns la un grad de anemie și slăbiciune morală”, al cărui chip a ajuns „stors de puteri”, de satele cu natalitate scăzută și de descreșterea populației, precum și de o administrație „stupidă, coruptă și brutală… compusă din haitele de cafenegii, din ștrengarii și necăpătuiții de prin târguri”.
Întreaga „mizerie publică” este îmbrăcată în „formele poleite ale unei civilizații calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate și lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în țară se numește politică. Acela ce cutează a se revolta față de această stare de lucruri, acela care îndrăznește să arate că formele politice învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare… este denunțat opiniei publice ca barbar, ca antinațional, ca reacționar”. Statul vorbește de „răspândirea luminii și culturii în masa poporului” dar „poporul, dacă ar fi întrebat, ar răspunde: dați-ne mijloace de hrană, scăpați-ne de briciul administrației”.
Eminescu credea că „nu există în această țară nici un fel de ordine în viața publică” și „este timpul a ne întreba dacă statul român mai poate duce înainte viața cuasi anarhică, atât din punctul de vedere politic cât și din cel social, pe care o duce de atâta vreme”.
