Ilie Sârbu, coordonatorul asociației „Salvați Patrimoniul Timișoarei” și totodată consilier municipal, atrage atenția asupra deciziilor menite să favorizeze dezvoltarea urbanistică distrugând memoria unui loc semnificativ în istoria orașului, patrimoniul acestuia riscând să devină o simplă anexă decorativă în fața unor proiecte imobiliare gândite exclusiv prin prisma randamentului economic.
Ultimul exemplu în acest sens este modul în care s-a intervenit asupra fabricii Kandia, care arată un tipar urbanistic periculos: dezmembrarea terenurilor, repoziționarea fluxurilor de acces către investițiile noi și izolarea clădirilor istorice până când acestea nu mai reprezintă centrul proiectului, având parte de o subtilă marginalizare administrativă. „Monumentele istorice rămân formal protejate, dar sunt scoase din circuitul economic și urban activ, fiind transformate într-un element secundar sau chiar terțiar. Această abordare arată că patrimoniul cultural nu mai este tratat ca o resursă strategică a orașului, ci ca o condiție birocratică ce trebuie bifată” arată Ilie Sârbu, căci „Legea 422/2001 oferă un cadru defensiv – avize și sancțiuni – însă nu creează obligația reală de integrare economică a patrimoniului în noile dezvoltări. În lipsa unor mecanisme locale curajoase și coerente, piața decide singură direcția și privilegiază profitul imediat în detrimentul identității urbane. Responsabilitatea administrației locale este tocmai aceea de a echilibra această relație, nu de a lăsa patrimoniul la coada listei de priorități”.
Ilie Sârbu reproșează primăriei Timișoara că modul în care gestionează aceste procese „indică o orientare în care dezvoltarea imobiliară primează, iar patrimoniul este redus la un rol secundar. În loc ca monumentele istorice să devină motoare de regenerare urbană, ele sunt lăsate fără funcțiune clară și fără integrare reală în proiectele noi în aplauzele Ordinului Arhitecților. Patrimoniul nu trebuie tratat ca o restricție incomodă, ci ca o condiție esențială de calitate urbană. Orașele europene care au reușit să se dezvolte inteligent au făcut-o punând memoria locului în centrul investițiilor, nu la periferia lor. Timișoara merită o administrație care să înțeleagă că identitatea urbană nu este un obstacol în calea dezvoltării, ci fundamentul ei. Fără reguli locale clare și fără voință administrativă reală, riscăm să pierdem tocmai ceea ce face Timișoara un oraș unic”.
Fabrica de ciocolată „Kandia”, care s-a numărat printre cele mai renumite întreprinderi ale orașului, își avea originile într-un mic atelier de bomboane înființat în 1890 și, treptat, a ajuns o adevărată fabrică, devenind în 1909 o societate pe acțiuni și primind numele de „Kandia” în 1917.
A fost prima fabrică de ciocolată de pe teritoriul României de astăzi iar în anii interbelici a devenit cunoscută pentru calitatea ciocolatei, care rivaliza cu bomboanele apusene și a ajuns să își furnizeze produsele în întreg Regatul României Mari. În 1923 a fost construită o nouă clădire, cu patru etaje, și a devenit una din cele mai importante fabrici nu numai din Timișoara, ci din întregul Banat. Și-a păstrat renumele și după naționalizarea din 1948 dar a fost falimentată în anii postdecembriști și a fost absorbită de o fabrică din București care a păstrat marca mai veche de un secol, „Kandia”, dar nu și ciocolata de calitate care i-a adus renumele. Clădirea fabricii timișorene a fost lăsată în ruină.
