Vineri seara, cafeneaua La Taclale a devenit epicentrul jazz-ului timișorean, recitalul susținut sub titulatura Senior Jazz fiind unul care a provocat aplauze sincere din partea publicului.
Pe parcursul serii spectatorii s-au bucurat de piese încărcate de parfumul anilor de glorie ai jazzului, printre care s-au numărat „The Days of Wine and Roses” (Henry Mancini), „Wave” (Antonio Carlos Jobim) sau „Body and Soul” ( Coleman Hawkins), iar poveștile narate la fața locului de Johnny Bota au adăugat un plus de șarm evenimentului. Atmosfera de la fața locului le-a adus aminte multora de primul club de jazz privat din România, POD 16, iar seniorii jazzului timișorean au fost Horia Făgărășanu – pian, Toni Kühn – ghitară, Johnny Bota – contrabas și Sergiu Cătană – baterie.
”În seara de 31 ianuarie 2026 fiul meu, Sașa, mi-a pus la cale o surpriză: abătîndu-ne de la drumul nostru obișnuit spre casă, cu mașina, el m-a rugat să fac un mic detur prin Piața Maria și să opresc un pic în fața unei cafenele, La Taclale, despre care pînă atunci nici nu știam, mai ales că, de vreo cinci ani, de cînd ne-am mutat la Cenei, ca „tînăr pensionar”, m-am dezobișnuit să străbat orașul Timișoara. Sașa m-a rugat să cobor cu el, ca să-l ajut să ia de acolo ceva instrumente. Cînd am deschis ușa, un duios ”Mulți ani trăiască” m-a gratulat cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Prieteni vechi, colegi de cîntări de jazz, au fost convocați, în pripă de către Sașa spre a mă conduce peste pragul cifrei 7. Firește că festiva adunare s-a complimentat cu piese de jazz interpretate de invitați, iar amfitrionul, Radu Hambaraș, molipsit de atmosfera deosebită, care-i amintea de clubul The Note, pe care l-a gospodărit ani de zile, cu mare succes, ne-a întrebat dacă am fi de acord să repornim aici mișcarea jazzistică ca un nou cuib al muzicii pe care o îndrăgim cu toții”, spune Johnny Bota despre seria de concerte care se desfășoară La Taclale.
Johnny Bota s-a născut la Timișoara și a debutat în anul 1977, ca basist al trupei Experimental Quintet 2. Artistul are parte de un seria de emisiuni radiofonice realizat de Bogdan Puriș, care se difuzează în fiecare duminică la ora 13, la Radio Timișoara.
”Un distins domn, pe nume Bogdan Puriș, realizator și prezentator al unor atractive emisiuni muzicale la Radio Timișoara, aflînd despre acestea, m-a invitat alături de el, în studioul de pe strada Pestalozzi pentru a depăna împreună amintiri legate de trecutul meu.
Bogdan m- mai chemase, cu alte prilejuri, să vorbim despre fenomenul cultural jazzistic, și nu numai, și cu alte prilejuri dar invitația din acest moment m-a impresionat fiindcă era o dovadă a considerației, de care mă bucur, în fața unui iscusit profesionist și, prin el, în fața unui public virtual dar foarte prezent afectiv, de care mă leagă multe evenimente muzicale importante, inclusiv din perioada anilor 90, cînd am realizat și prezntat emisiunea „Jazz Reflex” la studioul de radio din Timișoara.
Nici nu bănuiam că cele două întîlniri, a cîte aproximativ două ore, se vor fi transformat în peste 10 episoade de discuții interesante, nu numai datorită depănării cursive a unei saga personale, ci și, îndeosebi, datorită întreruperilor cauzate de întrebări dibace, lansate de gazda mea, Bogdan Puriș. Emisiunea continuă să fie difuzată în fiecare duminică la ora 13 sub cadrul „Exclusiv FM”. Nu mă pot împiedica să mă gîndesc cît de valoroase pot fi, peste ani, dar chiar și acum, aceste mărturii despre timpuri care s-au scurs, despre care unii au uitat, iar alții, mai tineri, nu au cum să le cunoască decît indirect, istorisite. În ultima vreme am citit cîteva cărți autobiografice, începînd cu cartea lui Kamo, „Blues de Timișoara” îngrijită de nepotul său Tinu Pîrvulescu, continuînd cu „Vulpea lui Akira” a încă-neîntîlnitului meu prieten Ion Mihai Cochinescu, născut și crescut în Timișoara, colegi la Liceul de Muzică Ion Vidu ( la același profesor de vioară, Gyorgyevits Danila), la cartea primei soții a lui Kamo, Rodica Gürtler, „Cum am devenit o Flower Power fugară” lansată acum vreo trei ani și la „Povești pe umărul stîng” a lui Țucu Bleich, mi-a trecut pprim minte cît de mult înseamnă să ți se păstreze memoria, mai ales pentru cei care te=au cunoscut. Eu însumi am scos o carte autobiografică, „File de jurnal nescris”, care cuprinde povestea vieții mele, atîta cît mi-o amintesc. Cartea e destinată fiului meu și celor două fetițe ale sale dar am dăruit-o unor prieteni apropiați și foști colegi de școală, deci e „cu circuit închis”. Recomand emisiunea celor care mă cunosc (și asta, numai fragmentar!) dar și celor care ar putea să mă cunoască vreodată. ”, spune Johnny Bota.
