„România atractivă”, un program de turism cultural care propune 21 de rute pe care pot fi descoperite nu mai puțin de 275 de monumente arhitecturale din cele mai diverse, dar și locuri în care se păstrează vechi rețete cu specific local, începe să atragă vizitatori tot mai numeroși.
Una din rutele promovate este cea a castelelor, cu călătorii pe urmele regilor, voievozilor și cavalerilor, în castele pline de istorie, legende și nu puține trădări și cruzimi. Cele mai multe monumente care pot fi admirate deocamdată pe această rută sunt în Transilvania, printre acestea numărându-se vestitul castel al Corvinilor din Hunedoara sau castelul Salbek din comuna arădeană Petriș.
Castelul Huniade, cea mai veche clădire a Timișoarei, a cărui istorie începe în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost și el inclus în această atrăgătoare rută. Chiar dacă de mulți ani nu poate fi vizitat, aflându-se într-un interminabil proces de restaurare, îndelungata lui existență e plină de personaje vestite și de povești pe măsură.
Castelul angevin
Cel mai vechi castel se leagă de numele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, care, după o vizită făcută în cetatea Timișoarei în 1307, s-a stabilit aici între anii 1315 și 1323, când vechea reşedinţă regală devenise nesigură, din cauza conflictelor cu o parte a nobilimii maghiare care îi era ostilă. Castelul a fost construit de meșteri italieni care au refăcut, probabil, un mai vechi edificiu. Cum solul era mlăștinos, castelul a fost construit după model venețian, pe piloni de stejar înfipți în pământ, și amenajat pentru confortul regelui și al curții sale.
Regele şi curtea sa se distrau cu jocuri cavalereşti şi turniruri, iar oaspeţi din întreaga Europă centrală şi occidentală, de la cardinali şi prelaţi până la negustori care aprovizionau curtea şi diverşi meseriaşi au stat fost primiţi aici. Soția sa, regina Maria Ecaterina, a avut multe supărări din cauza infidelităților regelui. Se spune că în timp ce era bolnavă, regele a adus-o la castel pe Elisabeta, o femeie de o mare frumusețe din familia nobiliară Csáki, dar după moartea reginei, viața scandaloasă pe care o ducea a stârnit nemulţumirea nobililor. Ameninţat cu excomunicarea, regele a îndepărtat-o pe amanta sa de la curte și s-a recăsătorit cu Beatrice de Luxemburg, fiica împăratului Henric al VII-lea, dar la foarte scurt timp s-a stins şi ea din viaţă. Carol Robert a luat-o apoi de soţie pe Elisabeta, fiica regelui Poloniei, cu care şi-a petrecut primii ani de căsătorie în castelul din Timişoara.
Reședința comiților de Timiș
Castelul a devenit apoi reședința preferată a vestitului condotier florentin Filippo Scolari, comite de Timiș în timpul regelui Sigismund de Luxemburg. El a refăcut și împodobit castelul în manieră renascentistă, cu ajutorul meșterilor și artiștilor italieni. O nouă extindere a castelului a fost făcută de Ioan de Hunedoara, în copilărie ucenic și scutier al lui Filippo Scolari, care, după ce a fost numit comite de Timiș, și-a stabilit reședința în cetatea Timișoarei. În urma unui puternic cutremur de pământ, în 1443, a reconstruit atât castelul, pe care l-a mărit, cât și fortificațiile, după planurile arhitectului italian Paolo Santini da Duccio, nemaipăstrând nimic din vechea construcție angevină. În 1455 a primit cetatea Timişoarei printr-un act de danie al regelui Ladislau al V-lea Postumul și aceasta va rămâne în stăpânirea familiei până în 1490, la moartea lui Matia Corvinul.
După moartea lui Iancu, văduva sa, Elisabeta, l-a primit pe rege în castelul de la Timișoara, organizând în cinstea lui petreceri, ospeţe fastuoase şi turnire dar cerându-i totodată îndurare pentru fiii ei, Ladislau şi Matia, căci Huniazii şi familia nobiliară Czilly se duşmăneau de moarte iar cea din urmă, aflată în anturajul regelui, devenise atotputernică şi avea o mare influenţă asupra acestuia. În capela castelului din Timişoara, la slujba de liturghie, regele Ladislau a îmbrăţişat-o pe văduva îndoliată, a jurat pe Sfânta Evanghelie că îi va ocroti pe fiii lui Iancu, dar la scurt timp, Ladislau a fost decapitat la Buda iar Matia, trimis în lanţuri la Praga şi încarcerat. Un an mai târziu, când regele se pregătea de logodnă, a murit pe neașteptate și mulți au socotit că l-a ajuns pedeapsa divină pentru că nu și-a respectat jurământul.
Partizanii Huniazilor, conduşi de fratele Elisabetei, au reuşit să îl aşeze pe tron pe Matia, care avea să fie unul din cei mai mari şi mai glorioşi regi ai Ungariei. În anii de domnie, a vizitat în mai multe rânduri Timișoara și castelul în care copilărise. În timpul urmașului său, Pavel Chinezul, castelul ajunsese groaza turcilor, căci devenise un adevărat loc de supliciu pentru ostaticii otomani. În pivniţele castelului, aceștia erau supuşi unor nemaipomenite torturi, care au stârnit spaima şi groaza în întreaga lume musulmană. Legaţi de mâini şi de picioare, erau cusuţi în piei de bivol şi aruncaţi în apele Timişului Mic sau erau daţi hrană porcilor înfometaţi, animale spurcate pentru otomani. Alții erau legaţi de roata morii din albia Timişului, care atunci trecea pe lângă castel, şi, după chinuri cumplite erau înecaţi, sau li se tăiau mâinle şi picioarele, fiind apoi lăsaţi să se chinuie până mureau.
Loc de tortură pentru Gheorghe Doja și căpitanii săi
Un alt moment dramatic a fost în anul 1514, când cetatea a fost asediată de oastea lui Gheorghe Doja, care a încercat să o cucerească dinspre o latură unde zidurile păreau mai ușor de escaladat, mutând cursul râului într-un canal săpat lateral, dar după mai bine de o lună, răsculaţii au fost înfrânţi, Doja şi fratele său, împreună cu alţi 40 de căpitani au fost întemniţaţi, înfometaţi şi torturaţi în carcerele castelului, după care au fost supuşi unui supliciu crunt.
Se spune că atât comitele de Timiş, Ştefan Bathory, cât şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, care venise cu trupe în ajutorul Timișoarei, au privit cumplita execuţie de la o fereastră a castelului și au fost îngroziți de priveliște, căci martiriul lui Doja a fost de o cruzime fără margini. Conducătorul răsculaților a fost legat de eşafod cu lanţuri grele, aşezat pe un tron înroşit în foc, pe cap i s-a așezat, în semn de batjocură, o coroană încinsă în flăcări iar în mână a fost silit să ţină un sceptru înfierbântat. I-a fost lăsat apoi sânge din arterele principale iar fratele său a fost silit să-l bea. Căpitanii rămaşi în viaţă, care ajunseseră nişte umbre şi erau lihniţi de foame, au fost forţaţi, sub ameninţarea săbiilor, să sfâşie cu dinţii bucăţi din trupul ars cu fierul înroşit al fostului lor comandant, care şi-a dat sfârşitul în cele mai cumplite chinuri, după ce i-au fost smulse din trup măruntaiele.
Pașalele și sultanul
În 1552, cetatea și castelul, apărate cu dârzenie de comitele de Timiş Ştefan Losonczy, au fost cucerite de otomani și pentru 164 de ani, cetatea Timișoarei a devenit centru de eyalet iar castelul, reședința pașei. Primul beilerbei al Timişoarei a fost Kasim paşa, la castel locuind și alți musulmani cu funcții importante.
Tot la castel erau adăpostite bogăţiile adunate, armele şi praful de puşcă. În 1695, în toiul luptelor din primul război austro-turc, Mustafa al II-lea a fost primul sultan care a a ajuns în cetatea Timișoarei, unde a fost întâmpinat cu mult fast. A revenit în cetate doi ani mai târziu, după ce fusese înfrânt în bătălia de la Zenta și silit să se retragă. A ajuns în cetate neştiut de nimeni, stând ascuns timp de trei zile în castel plângând de supărare.
Castelul habsburgic
În 1716, în timpul celui de-al doilea război austro-turc, cetatea avea să fie cucerită de vestitul comandant al trupelor împăratului Carol al VI-lea, prinţul Eugeniu de Savoia, castelul suferind avarii serioase. Pentru repararea castelului s-au alocat fonduri uriaşe dar după lucrările de refacere dintre anii 1727-1730 castelul nu mai păstra decât un nucleu din vechea construcţie ridicată de Iancu de Hunedoara. Castelul a devenit cazarmă de artilerie, locul în care se aflau atelierele de fabricare a armelor și depozitele de muniție, dar se păstra și o întreagă colecție de arme mai vechi ale celor care locuiseră în castel.
În urma asediul revoluționarilor pașoptiști din vara anului 1849, castelul a fost distrus aproape complet, ajungând o ruină și a fost reconstruit aproape în întregime în 1856, în stil eclectic, cu elemente decorative neogotice, păstrând doar puține elemente ale vechiului castel italian. A rămas un centru al puterii militare până în secolul trecut, în 1947 fiind trecut din proprietatea Ministerului de Război în cea a Ministerului Artelor şi primind destinaţia de muzeu. În curtea interioară a castelului, cercetările arheologice au scos la iveală ruinele castelului lui Carol Robert de Anjou, de dimensiuni mai mici decât cel actual.
În ultimii ani s-au concretizat mai multe surse de finanțare a lucrărilor, estimate la aproape 140 de milioane de lei, din PNRR, programul de reabilitare seismică a clădirilor și cel transfrontalier România-Ungaria, 44 de milioane de lei urmând a fi suportați din bugetul propriu al județului.
Dacă nu vor apărea alte piedici, se estimează că peste trei ani castelul va redeveni vizitabil după două decenii de la închiderea sa.
