Timp de secole, viaţa românilor bănăţeni a fost, prin excelenţă, una rurală, care, vreme de sute de ani, a cunoscut prea puţine schimbări. Ţăranul bănăţean de acum câteva veacuri şi-a păstrat cele mai multe tradiţii şi obiceiuri până în urmă cu aproape un secol, când au început să se facă tot mai simţite influenţele oraşului. O descriere amănunţită a românilor bănăţeni de acum două veacuri şi jumătate s-a păstrat din scrierile lui Griselini, acestea reprezentând o sursă documentară extrem de preţioasă pentru modul de viaţă al acestora.
Românii bănăţeni, prin ochii unui străin
Rugat de prietenul său baronul Iosif de Brigido, guvernator al Banatului între anii 1774 şi 1777, Francesco Griselini, profesor la universitatea din Milano şi savant pasionat de necunoscut, în vârstă de aproape 60 de ani la vremea respectivă, a venit în Banat în calitate de consilier al guvernatorului. În timpul celor aproape patru ani petrecuţi în provincia habsburgică, a cutreierat Banatul în lung şi-n lat şi, după reîntoarcerea în Italia, a publicat materialul adunat sub forma unor scrisori, în volumul „Încercare a unei istorii politice şi naturale a Banatului timişan”. Acesta a apărut în limba italiană la Veneţia şi în limba germană la Viena şi este prima lucrare cuprinzătoare scrisă de un străin despre Banat pe baza unor informaţii pe care le-a adunat în mod direct. În Banat, Griselini a descoperit un popor care vorbea o italiană stricată, descriindu-i defectele, dar scoţând în evidenţă şi părţile bune ale acestuia.
Portul, păstrat din antichitate
Vorbind despre românii bănăţeni, Francesco Griselini spune că aceştia reprezentau populaţia cea mai numeroasă a provinciei, dar socoteşte că „au decăzut într-o barbarie adâncă, fiind primitivi şi ignoranţi, plini de cusururi fizice şi morale…”. Mai departe însă, el îi descrie ca pe nişte bărbaţi „puternici şi bine făcuţi la trup, cel mai adesea cu o înfăţişare plăcută şi bărbătească”, cu părul lung, mustaţă şi, după 50 de ani, bărbi lungi. Cocoşaţi şi schilozi se găsesc arar printre români, puţini sunt ciupiţi de vărsat sau lipsiţi de vedere din cauza acestei boli, pentru că românii îşi cresc copiii în mod natural, ceea ce îi scuteşte de astfel de infirmităţi. Griselini socoteşte însă că natura s-a arătat mai puţin generoasă cu femeile, care, cu puţine excepţii, nu sunt nici frumoase nici bine făcute.
Cât despre îmbrăcăminte, el precizează că portul este cel cunoscut din reprezentările păstrate din antichitatea romană: bărbaţii poartă o cămaşă cu mâneci largi şi scurte, care acoperă şoldurile, şi o pereche de iţari lungi, de pânză pe timpul verii şi din postav alb şi gros în vreme de iarnă, când românii mai îmbracă peste cămaşă o manta din postav, căptuşită uneori cu blană albă de miel şi împodobită cu fireturi negre, iar când e ger – o manta din piei albe de berbec, cu un guler lat şi lung care poate fi tras peste cap.
Picioarele sunt înfăşurate în împletituri de lână cu dungi negre, roşii sau albastre, iar în loc de ghete poartă tălpici legate cu curele din piele moale. Tot din piele este şi cingătoarea lată care strânge cămaşa, şi în care se poartă un cuţitaş, punga cu bani, amnarul, iasca şi tutunul. Capul este acoperit cu o căciulă de pâslă groasă, neagră, ori cu una din blană de miel, albă sau neagră.
Femeile poartă o cămaşă lungă până la glezne, peste care îmbracă o altă haină, alcătuită atât în faţă cât şi în spate din două bucăţi de lână, ţesute în chip diferit, întotdeauna însă de culoare roşie, albastră sau galbenă şi cusute cu un chenar lat din franjuri multicolore. Mijlocul este înfăşurat cu un brâu lat de lână, împletit în diferite culori, iar deasupra – un laibăr scurt, fără mâneci, care iarna este înlocuit cu un cojoc din blană de miel sau de oaie. Dacă acasă româncele umblă mai ales desculţe, când ies din casă sau în zile de sărbătoare încalţă cizmuliţe din piele roşie sau galbenă. Fetele nemăritate umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit, în timp ce femeile căsătorite îşi acoperă capul. El a remarcat, de asemenea, felul de a se împodobi al româncelor, fie prin grija cu care îşi împleteau cosiţele, maramele sau pieptul împodobit cu salbe de bani – chiar dacă de mică valoare – sau mărgele de sticlă, fie prin cămăşile brodate cu mătase sau cu fir din imitaţie de aur, pe care le purtau la sărbători, slujbe bisericeşti, hore sau iarmaroace.
Învăţatul italian mai spune că cei mai mulţi români sunt creştini, foarte puţini greco-catolici, iar preoţii lor sunt mai îngrijit îmbrăcaţi decât enoriaşii. Portul popular şi-a păstrat componentele specifice până în ziua de azi, chiar dacă, începând mai ales de la mijlocul veacului trecut, a fost înlocuit aproape în întregime cu cel orăşenesc, ca urmare a industrializării şi urbanizării aşezărilor rurale.
