Dreptatea publicului, oricât de educat ar fi

Una din vorbele de duh care ne-a fost lăsată moştenire din vechi timpuri este aceea conform căreia publicul are întotdeauna dreptate. Este citatul preferat pentru realizatorii de programe radio şi TV, care deşi nu-s de acord cu aburelile pe care le promovează se ascund cu bună ştiinţă după această constatare. Dacă melomanii timişoreni şi nu numai sunt îndrăgostiţi de muzica „popcorn – şaorma cu de toate“ înseamnă că asta trebuie să le dăm non – stop toată ziulica şi pe la radio. Ş-atunci de ce să te mai mire că o melodie care are versuri de genul „Şi guşterii ştiu că la noapte boxele astea nu tac/Rog vecinii să mă ierte că nu ştiu prea bine ce fac/ Toţi băieţii-s pe jos, iar fetele-s pe val/ Toată lumea-i cu mâinile-n aer, băi, cred că aşa-i normal“ ( J. Yolo – Te pup pa pa) e fredonată de public? Probabil că e cât se poate de cool să asculţi laolaltă Maria Tănase şi manele, dar „diversitatea“ asta se lasă cu tot felul ciudăţenii.

După ani şi ani, vorba unui hit Compact, am „picat“ din nou în atmosfera concertelor Studentfest, unde pe scena unui club s-au produs trupe care abordau de la rock alternativ la grohăituri fără sens. Sau de la muzică medievală la french can can. Dincolo de toate, reacţia marei majorităţi care se afla la faţa locului a fost una de o lehamite scoasă parcă din cartea cu poveşti. Mulţi indivizi de aici (viitori intelectuali, of course) aveau nişte feţe de „eu am văzuit totul şi nimic nu mă mai surprinde“ de zile mari.

Am sesizat acelaşi feeling pe care îl ai în cluburile de fiţe unde nişte indivizi „şmecheri“ stau la masă cu băuturi scumpe şi au nişte expresii întipărite pe chip de zici că cineva i-a adus cu forţa în clubul respectiv. Tabloul poate fi completat cu „felia“ aia de clienţi cu bani care cer barmanului o băutură deosebită. Ce mai contează faptul că barmanul se chinuie să-i explice că „chestia“ aia se bea într-un fel anume? N-are importanţă, clientul ştie mai bine. Şi nu-i frumos să faci ceva în gusturile lui. Evident, fiţosul n-are nici o culpă. De vină suntem „noi toţi“ – la modul general – fiindcă nu există cultura băuturii respective, deci individul e needucat. Mai departe, acelaşi patinator, în club, are pretenţia să asculte „acea“ muzică. Ştii tu, aia cu care urechiuşele lui blege au fost obişnuite.  E frumos să spui şi-n acest caz că el, omul care reprezintă publicul n-are nici o vină. Greşeala vine de la părinţii care n-au avut timp să-l educe, de la societatea care a dat greş în implementarea planurilor de culturalizare a maselor, bla, bla. Vinovaţi se găsesc oricând.

Dacă marea majoritate a indivizilor din gloata care ne înconjoară se complace într-o mizerie interioară de nedescris, eu cu cine votez? Posibilele răspunsuri sunt la fel de alambicate ca şi-n politică. Poţi intra în „rândul lumii“ şi să fii trendy. Să te adaptezi vremurilor şi să devii la fel de insipid, incolo şi inodor ca şi cei enumeraţi mai sus. Pe de altă parte, poţi să-ţi asumi rolul de Don Quijote. Să lupţi cu morile de vânt. S-ar putea să-ţi iasă chestia, mai vorbim peste două decenii, dacă o fi. Poţi şi să te dai la fund, să savurezi cultură adevărată, să te consideri un artist neînţeles care dă vina pe tembelizarea maselor pentru insuccesul de care te-ai „lipit“ şi să te izolezi complet de ceilalţi. Probabil că cel care va reuşi să pună cap la cap tendinţele astea şi să găsească o cale de mijloc între ele, se va lipi la rândul lui de un premiu Nobel. Până atunci însă, publicul, aşa cum e el, are întotdeauna dreptate, oricât de educat ar fi.