Națiunea zombi

O reclamă la un lanț de benzinării ne spunea, acum câțiva ani, că România va învinge prin bun-simț. Sau așa ceva. Pe lângă faptul că industria care a plătit clipul are rareori de-a face cu această calitate în viața reală, nici țara asta nu prea are nimic cu ea, ca regulă. Iar până la învins mai avem de construit kilometri de conștiință.

Încercăm, de mai bine de 20 de ani, să ne reconfigurăm caracterul. Nu ne place ce-am fost înainte, ne rușinăm cu trecutul nostru trist de ființe abrutizate care stăteau la cozi și gândeau în șoaptă. Gata. Vrem să fim spectaculoși, liberi, colorați. Să devorăm totul, într-o cursă a consumului fără precedent în istoria noastră.

Dar consumăm și nuanțele, din păcate. Iar rezultatul este o criză identitară profundă, din care pare să nu ne mai scoată nicio vorbă deșteaptă din reclame.

Împărțim, astăzi, oamenii în șmecheri și fraieri, în cei care nu se lasă călcați în picioare și proștii care stau deoparte. Demonizăm bunătatea, ne scârbește o inimă deschisă. Spațiul public este guvernat de cel care țipă mai tare, de cel care intră fără să bată la ușă, cu pieptul și burta de bere-nainte, și-ți arată el cum se trăiește, cum se ia ce i se cuvine. El este eroul promovat la televizor, la radio, întâlnit în supermarket, cafenea, saloane sau cabinete medicale. Tot mai needucat, tot mai guraliv, tot mai sigur pe sine.

Este acesta Omul Nou? Este ceea ce am cioplit din necioplirea anilor comuniști? Tristă soartă te așteaptă, măi națiune, dacă atâta poți. Dacă îți crești copiii ca pe niște războinici ai șaormei și îi înveți că cei cu o accidentală doză de bun-simț sunt fraieri. Am pus pe “așteptare” reconstrucția noastră spirituală și ne-am obișnuit așa. Suntem o țară de peste 20 de milioane de zombi care se mișcă întru nimic.