Pe oameni îi lași să moară din tine puțin câte puțin. La un moment dat vezi că s-au dus. Dispar încet. Într-un anume timp observi că au prieteni noi, alte gusturi și cu totul alte preocupări. Limita până la care se schimbă un om e de neînțeles. Cât s-a schimbat cândva sau cât a disimulat până atunci, și tu nu ai realizat.
Sau te-ai lăsat în eroare.
Locul de muncă într-o ecuație fericită e o minune. Te duci zâmbind, pentru că ai acolo o echipă faină, cu care rezonezi și faci planuri. Știi că dacă fiecare își face jobul cu dăruire și corectitudine, rezultatul e ”wow”. În general, chestia asta e o utopie.
Măcar o dată pe trimestru citesc undeva despre noile studii ale unor specialiști legate de tipologiile colegilor de birou. Că unul e bârfitor, altul altruist, că unul e capabil să te sape sau să te facă să te simți ultimul om, până el însuți ajunge la epuizare fluturându-ți apoi în față replica ”sunt bipolar, îmi pare rău sincer”. Asta, evident, după ce a insistat să te alături respectivei echipe, susținând sus și tare că e locul potrivit pentru tine. Că vei întregi grupul, etc.
Sunt o sumedenie de exemple pozitive și negative. Nimeni nu te învață cum poți scăpa cu mintea limpede, la finalul celor opt ore.
Între a muri de nervii pe care ți-i fac colegii/șefii varianta corectă ar fi să faci un pas înapoi ca să vezi întreg tabloul. Mobbingul e sancționat. Amin!
Cum era vorba aia..?… „m-am rugat să scap de dușmani și, surpriză, mi-au dispărut câțiva prieteni !”…