O persoană tare dragă mie își crește copilul învățându-l că nu există oameni răi, că toți oamenii sunt buni prin însăși natura lor, dar că unii dintre ei, care comit tot felul de situații neplăcute, sunt doar proști. Oameni care nu atât că se lasă manipulați, dar care încearcă să manipuleze și care, atunci când nu le iese jocul arată cu indexul bine întins capra din curtea vecinului. Vecinul e de vină că are lucruri mai scumpe.
Prostia are nuanțe. Vine la pachet cu memoria de scurtă durată. O memorie atât de scurtă încât cetățenii își amintesc doar plasele cu făină electorală sau asfaltările de campanie, fără să vadă, că după ce trec alegerile, cum drumurile li se strică, parcă în mod miraculos, dar numai din cauza faptului că au fost lucrate de mântuială.
Orice s-ar întâmpla, ei pot face capital de imagine – e o altă nuanță despre care nu are rost să detaliem.
Știm cu toții cât e de penibil să aprinzi lumânări în public pentru sufletul răposatului la n zile după deces, făcând pe piosul, la comandă, în lumina blitz-urilor.
Ce să-i mai spunem copilului? Că, fără nuanțe, ajungi prost dacă iei de bun tot ce ți se spune sau scrie, indiferent de cine, cum, unde și când. Nu poți să încetezi să judeci doar pentru că asta ți se cere.
