Cât de emoționant poate fi să însoțești scriitorul pe stradă, și să-l vezi asaltat de venerabile doamne care, cu ochi în lacrimi de emoție scotocesc în geantă după un pix ca să seară autograf pe cartea voluminoasă. „Vă știu de când erați copil mic”… spune una din ele.
Timișoreanul Igor Bergler și-a lansat „Biblia pierdută” la librăria Cartea de Nisip din Timișoara, joi seara, într-un spațiu devenit neîncăpător, plin până al refuz de fani. Lângă el a stat Ovidiu Enculescu, directorul general al Editurii Rao, omul din spatele unei campanii mediatice strălucite, cum nu s-a mai văzut în România, care a făcut ca volumul timișoreanului să fie vândut în precomandă în 10.300 de exemplare, iar după publicare, în doar două săptămâni, în peste 6.500.
Cartea este deja tradusă în engleză, se lucrează la varianta pentru piața americană, urmând să fie prezentată la Târgul de Carte de la Frankfurt. Fără doar și poate, „Biblia pierdută” este cartea eveniment a anului 2015 în România. Autorul ei, care face acum un doctorat în Naratologie, al doilea, după cel în Managementul campaniilor electorale, a acordat un interviu (atipic) în exclusivitate, PRESSALERT.ro.
Cum adică doctorat în naratologie? Vei scrie mai bine de acum înainte, când deja faci istorie cu prima ta carte?
Igor Bergler: Orice poveste se reduce ultimamente la structuri și sunt niște reguli după care se construiește o poveste astfel ca ea să fie interesantă. Sunt reguli după care se construiește suspansul, felul în care se introduce surpriză, reguli după care se construiesc protagoniștii, antagoniștii, susținătorii protagonistului, susținătorii antagoniștilor ș.a.m.d., astfel încât să obții cu minimum de poveste un maxim efect.
Deci tu spui / scrii povești.
Igor Bergler: Eu asta sunt, un narator. Și totul a pornit de la specializarea mea, scenaristică, pe care am făcut-o la București, cu un mare profesor, Dumitru Carabăț, care mi-a stârnit foarte tare interesul. De atunci desfac structuri, în special filmice, dar acum am trecut și în partea cealaltă, la structuri literare. Dar repet, orice poveste ai lua din lumea asta, de la „Ridichea uriașă” la orice, se supune acelorași reguli. Este un rus, Vladimir Propp, un individ din școala structuralistă rusă, care a și înființat disciplina aceasta, naratologia, în mod neformal ca să zic așa, și care a luat 101 basme a unui culegător rus, un fel de Ispirescu de la ei, și a stabilit regulile care guvernează basmele. De acolo a indus o teorie prin care spune că toate basmele se supun acelorași reguli.
În „trailerul” cărții se recreează legenda lui Dracula. Mai era nevoie?
Igor Bergler: E o întrebare la care nu se poate răspunde. Nu e nevoie de nimic, până la urmă, și e nevoie totuși de orice poate fi interesant. Dracula e un pretext și cu cârlig de marketing. Cartea nu e despre Dracula. E despre altceva. E o carte cu multe povești în ea, și multe personaje interesante, iar Dracula e doar pretextul, e, cum am mai spus, un cârlig.
Cât e realitate și cât ficțiune în carte? Poți cuantifica?
Igor Bergler: Tot ce nu e documentat istoric e inventat.
Nu pot face procentaje. Pot spune că „Biblia pierdută” nu e un roman istoric. E un roman care se întâmplă azi și care face referire la ceva ce s-a întâmplat în trecut, cu puncte istorice reale pe care te poți sprijini. Dar povestea nu e istorică, deși eu aș tinde să spun că e chiar reală.
Deci cât la sută e realitate în carte?
Igor Bergler: Aș tinde să zic că tot. E o realitate posibilă. E o ipoteză. E realitatea autorului de literatură, care e alta decât realitatea istoricilor. Prietenul meu, criticul Pavel Șușară, spune că istoricii sunt niște scriitori de ficțiune lipsiți de imaginație.
Prețul de 55,55 de lei are vreo semnificație?
Igor Bergler: E 55.55 ca să nu fie 66,66. Ar fi fost interesant, dar prea scump. Cineva s-a gândit că poate atragem duhurile rele. Prețul e o chestiune de marketing.
Când ai scris te-ai gândit că se va vinde așa de bine?
Igor Bergler: Am sperat. Până acum cartea s-a vândut pe campania de marketing. Acum cartea începe să se vândă pentru că oamenii și-o recomandă unii altora, ceea ce e lucrul pe care și-l dorește orice autor.
O să te îmbogățeși din vânzarea cărții?
Igor Bergler: Nu. Spiritual, poate. În România nu te poți îmbogăți dintr-o carte, poți câștiga bine, eventual. Dacă se vând 100.000 de exemplare cât ne-am propus, o să am niște bani.
Câți?
Igor Bergler: Nu pot să spun. Zice editura că e confidențial.
O să vinzi 100.000 de exemplare?
Igor Bergler: Sper. Nu depinde numai de mine.
Cartea se găsește și în format electronic?
Igor Bergler: Momentan nu, dar, probabil, peste un an, se va vinde și în format electronic.
În cât timp ai scris „Biblia pierdută”?
Igor Bergler: Mi-a luat opt luni documentarea și vreo patru scrisul efectiv. E o carte scrisă din tot ce știam eu, dintotdeauna. Realmente, de când am început să scriu, de la primul cuvânt și până la ultimul au fost patru luni. Dar nu am făcut altceva, doar am scris.
Ai și rescris?
Igor Bergler: Întotdeauna ajungi să rescrii. Unele lucruri radical. Pe măsură ce înaintam, schema inițială se schimba, aflam lucruri noi, acțiunea mă ducea într-o anumită zonă, la care nu m-am așteptat, și atunci trebuia să mă întorc și să modific date ca să fie coerente cu ce am scris.
E prima carte.
Igor Bergler: Nu și ultima. Scriu, acum, alte trei cărți, în paralel. Una e „Cel mai bine păstrat secret al lui Abraham Lincoln”, unde acțiunea de întâmplă înaintea cărții acesteia (n.r. „Biblia pierdută”), cu același personaj. Vine cu o ipoteză despre Lincoln chiar originală. Mai am un roman noir, care se numește, tot provizoriu, „Perplexitate”, și mai am o carte care se petrece în perioada comunistă și care se numește „Un ansamblu cam porcos”. Toate trei cred că sunt interesante și scriu în paralel la ele.
Nu e dificil?
Igor Bergler: Nu, din contră.
Cum te-ai apucat să scrii „Biblia pierdută”? Care a fost momentul de revelație că trebuie să scrii cartea asta?
Igor Bergler: Nu a fost. Mă plictiseam și am zis hai să fac și altceva. Oricum, de mult trebuia să scriu o carte, toată lumea din jurul meu zicea că asta trebuia să fac de nu știu când. Eu sunt un povestitor. Spun povești și, de când mă știu, am intrigat sau bucurat lumea cu povești. „Biblia pierdută” e o poveste pentru public, scrisă ca să-l bucure și să i se pară interesant. Nu am vizat un public anume, e gen pop, ca să zic așa, cartea.
