Adevărata prostie omenească e când ți-e frică să crezi în tine, când nu vezi cine te iubește cu adevărat, cât și cum. Prostia omenească nu e teama de drobul de sare, ci teama de iubire. E omenesc să greșești, dar e prostie să persiști cu anii, să îți schilodești sufletul cu bună-știință, să îți închizi cuburi de sentimente în suflet și minte, să nu iubești de frică, să nu spui că iubești, să nu te lași iubit tot așa.
Adevărata prostie omenească e tristă. Tristă ca naiba.
Când mi-a murit primul prieten de cancer, un om bun, cu suflet frumos, am suferit ca naiba. Era cu ani în urmă. Cred că în sinea mea am țipat ore în șir. Era disperare și atât. Peste doi ani, s-a stins alt PRIETEN și încă țip și plâng în sinea mea, din egoism, pentru că îmi lipsește.
Am înțeles însă că e atât de firesc să mori de la o secundă la alta, încât e aberant să nu iubești. De tot.
