Aud că Ministerul Educației propune premii mai mari cu 30% față de cele actuale pentru olimpicii români, precum și remunerații mai mari pentru profesorii care-i pregătesc și școlile în care aceștia învață și, respectiv, predau. Sumele nu sunt deloc mici, în special pentru elevii care obțin rezultate extraordinare la concursurile internaționale. O idee admirabilă: până la urmă aceste competiții ale minților strălucite sunt pe același nivel pe scara mândriei naționale. Performanța, excepționalitatea, până la urmă, trebuie răsplătită, mai ales când e vorba de „fondul de perspectivă” al unei țări.
Am însă impresia că – din nou – acestui minister atât de important în scheletul unei societăți sănătoase îi lipsește viziunea. Reprezentanții săi propun o acțiune care, deși, admirabilă, este aruncată în afara contextului. Banii sunt întotdeauna bineveniți în domeniul ăsta mai mereu flămând, dar dacă strategiile alocării finanțărilor scârțâie, s-ar putea ca acestea să nu-și atingă țintele. Or, genul de inițiativă „ia banii, mulțumesc” este cel mai frecvent, din păcate, și se vede nu doar în educație, ci și în cazul problemelor sociale sau de sănătate.
Astfel de acțiuni, ca UNICĂ rezolvare a unor probleme, mai mult înfundă oportunitățile decât să le deschidă.
Sunt dovada unei lipse de creativitate și de înțelegere a faptului că, mai mult decât un plic cu bani, olimpicii, de exemplu, au nevoie de un câmp de muncă, nu de luptă. Puținele centre de excelență care-i pregătesc nu fac parte din vreun program național, ci reprezintă inițiative ale unor dascăli implicați. Deplasările, materialele de pregătire sunt exclusiv în grija părinților.
Cel mai confuz moment pentru acești copii trebuie să fie însă cel în care își simt medaliile la gât, la finalul celor 12 ani de studiu. Mulți dintre ei sunt deja cu bagajul făcut: universitățile europene îi acceptă cu brațele deschise. Iar ei sunt conștienți că ale lor de acasă, pentru care părinții plătesc taxe ani în șir, nu sunt o opțiune. Faptul că unii găsesc lucruri interesante de făcut și la ei în țară, chiar dacă asta înseamnă să revină după o școală în Europa, este altă poveste, pentru o altă zi.
Revenind la viziune (sau la lipsa ei), chiar vreau să văd că, măcar odată, dinspre un minister care ar trebui să aibă dinamica unui centru spațial pentru că tot de viitor se ocupă, vine un plan, nu o simplă acțiune. Este incredibil că ditamai instituția cu sute de angajați încă nu a reușit să vină cu soluții pe termen lung pentru a redesena un sistem decrepit. Nu se poate să ai o educație modernă fără o programă adaptată lumii în care trăim, cu zeci de mii de copii de la sate uitați în niște săli demne de mila lui Ion Creangă, cu lipsa centrelor de cercetare, cu dascăli nemotivați. În acest climat mirosind a naftalină majorarea premiilor pentru olimpici este o picătură de ulei într-un pahar cu apă de baltă.
