PORTRET Cris Paul, solistul formației The Different Class: „Noi trăim în bula...

PORTRET Cris Paul, solistul formației The Different Class: „Noi trăim în bula noastră, ne cam știm toți între noi și uităm că orașul are 400.000 de locuitori“

0
DISTRIBUIȚI

Solistul și fondatorul trupei timișorene The Different Class, Cris Paul s-a născut în 9 mai 1993 și a luat contact cu muzica de prin clasa a IV-a, când părinții săi i-au cumpărat o chitară, crescând mai apoi cu piese din genuri diferite. Formaţia a luat naștere în 2013 și a ajuns în atenția melomanilor cu o compoziţie care a fost inclusă în coloana sonoră a filmului britanic The Antwerp Dolls, melodia „Drop Of Rock” făcând parte din pelicula regizată de Jack L. Reid. Anul acesta, formația a avut parte de o dublă premieră: prima piesă lansată oficial în limba română și primul material video oficial al formației. „Dancer” . Am realizat un interviu alături de Cris Paul, în care am aflat de unde vine pasiunea sa pentru muzică, cum stă treaba cu industria muzicală românească și care ar fi cauzele nobile pentru care cei de la The Different Class ar renunța la onorariu.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică și care au fost primii pași ca artist?
Vine dintr-o nevoie de exprimare în primul rând. Mi-a servit cineva de curând într-o conversație sintagma ”loud heart” și mi s-a părut o imagine foarte buna. Am simțit asta crescând și muzica a fost platforma cea mai aproape de mine probabil. Se asculta multă muzică în casă și era o unealtă foarte eficace și fun de a scoate la suprafață trăiri. În primă fază mi-au cumpărat ai mei o chitară în clasa a IV-a și, deși a fost o chestie on/off de-a lungul adolescenței, mereu m-am întors la chitară și muzică implicit. Țin minte că nu prea aveam răbdare să învăț piese integral, în detaliu și nu reușeam să le țin minte pentru foarte mult timp. Îmi plăcea să pornesc looper-ul și să cânt două-trei acorduri, iar după să improvizez peste. Când nu poți lăsa ceva in urmă probabil înseamnă că trebuie să te ții.

– Spuneai că „The Different Class înseamnă, pentru noi, dărâmarea barierelor sociale; mai mult decât atât, nu credem în existenţa lor (a barierelor) decât la nivel de iluzie“. Cât de greu este să dărâmi bariere sociale într-o lume dominată de clișee?

Clișeele sunt parte din noi și în viața reală. Probabil de aia apar atât de des în filme, muzică și orice fel de artă și entertainment. Noi nu încercăm nici să fugim de ele total și nici să ne bazăm doar pe ele. Multe filme originale faine pleacă de la un clișeu pe care îl întorc pe altă față sau îl privesc din puțin altă perspectivă. Încercăm să fim mereu open-minded și cred că asta ajută cauza menționată în întrebare.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?

Cred că primele discuri pe care le-am ascultat erau de fapt niște casete, mai apoi niște cd-uri și mp3-uri ce ni le transferam între noi. Eu am copilărit pe finalul anilor ’90 și pe parcursul anilor 2000. O eră cel puțin amuzantă în România, privind în spate. Nu ascultam atunci muzică ”pe albume” neaparat. Ascultam, copil fiind, pornind de la Pink Floyd, The Doors și Nirvana la Eminem și The Offsprings, până la Andre și O-Zone. Adică old-school rock-ul și pop-ul alor mei, muzica din industria de afară și kitch-ul de pe radio din România. Cred că ce m-a impresionat pentru prima dată la 12-13 ani, puțin mai copt fiind, a fost câtă energie pot să producă trupe ca Rage Against The Machine, Audioslave, White Stripes etc. Tot amalgamul acesta m-a ajutat să fiu deschis spre multe chestii, să ascult muzică diversificată mai târziu și să pot aprecia și combina elemente faine din mai multe stiluri muzicale.

– Una din piesele voastre a fost inclusă în coloana sonoră a unui film britanic. Cât de mult v-a ajutat ?

A fost un indie film. Știu că a ajuns la câteva festivaluri de film din UK și US dar nu știu daca a intrat în rotație în cinematografele din Marea Britanie. Sincer, aproape am uitat de faza asta, chiar îl voi contacta pe om să văd ce s-a întâmplat cu filmul. Nu cred că ne-a ajutat în nici un fel din punct de vedere material sau comercial. Adică nici nu ne-a făcut famous și nici nu am câștigat vreun ban din asta dar la momentul acela ne-a făcut să simțim că multe chestii sunt posibile și să avem încredere în proces. Ne-a plăcut ideea că cineva poate vedea piesele TDC într-un film, pentru că cel puțin eu când compun o piesă am mereu în cap o scenă dintr-un film, o imagine. Poate de aceea ne-am înțeles bine și cu Michael Vuşcan, actualul nostru producător ce lucrează în industria muzicii de film în Canada.

– La sfârșitul lunii noiembrie, anul trecut, ați organizat un „showcase“ la Reflektor Venue, alături de Melting Dice. Cum a fost acea experiență și ce ați învățat din ea?

Acela a fost primul concert de când a intrat și Flavius Retea în trupă și prima oară când am cântat un set full în noua variantă, cu multe piese noi, cu metronom în ureche, cu backingtracks, cu video sincronizat pe spate etc. Experiența a fost ca și orice lucru nou pe care îl incerci, în afara zonei de confort dar foarte faină. A fost o seara bună. Am văzut ce funcționează și ce nu și am continuat să îmbunătățim live-ul.

– Cum s-a născut colaborarea cu producătorul muzical Michael Vușcan? Ce apreciezi la el și cum se desfășoară efectiv colaborarea, având în vedere că el stă Canada?

Foarte simplu. Ne-am întâlnit la Artsoma, școala unde eu predau chitară, am povestit și ne-am dat seama că suntem în același film atât ca oameni dar și muzical. A fost un proces natural și easy-going cum sunt majoritatea colaborărilor care reușesc să dea rezultate. Noi căutam încă un om creativ pentru TDC, care să ne ajute cu un aer proaspăt de input muzical, experiență și o viziune ”mai” obiectivă. Ne înțelegem foarte bine ca oameni și asta consider că e important într-o relație de genul acesta, îți dă o libertate în discuții și în a-ți asuma riscuri muzicale. Faptul că ne place ce face din punct de vedere muzical e de la sine înțeles. Nu mai e atât de complicat să colaborezi cu cineva online în ziua de azi. Internetul merge repede, ne transferăm proiecte de Ableton între noi, în care fiecare își face treaba, vorbim pe messenger pe call la orele la care ne permite diferența de fus orar și treaba merge înainte.

– De unde v-a venit ideea cu campania TDC3031 și ce feedback a avut această inițiativă?

Am vrut să explorăm, să ajungem la un sound în noua formulă creativă. Cea mai bună metodă e să faci piese împreună. Am făcut 30 de demo-uri. Procesul e divers. Fiecare propune idei de piesă (demo), chiar complete uneori, la care ceilalți își aduc aportul. Altele apar în sala de repetiții. Ideea e sa ajungi la un middle ground bun, sa vezi cum poate suna TDC. Feedback-ul a fost bun, oamenii și-au dat seama că avem activitate și facem treabă. Mai așteptăm feedback și în continuare pentru că parte din piesele scrise în campania TDC3031 vor ieși pe parcursul anului viitor. „Dancer”, piesa lansată în primăvară, este tot parte a acestui proces din 2018, care a continuat oricum și pe parcursul lui 2019. Dancer a avut un impact bun, oamenii s-au activat puțin, au început să ne pună întrebări, am început să primim mesaje de la oameni din țară cărora le plăcea foarte mult ce aud.

– Unde ți s-a părut cel mai ciudat loc unde ați cântat până acum? Ai avut vreodată trac înaintea vreunui recital?

Nu știu dacă locul era ciudat cât situația în sine. Din cauza unor probleme de scheduling am ajuns să cântăm după Akua Naru (headliner) la 4 dimineața la Music Travel Festival Herneacova în 2016, noi fiind programați inițial undeva pe parcursul serii. Inginerii de sunet voiau sa plece acasă, oamenii plecau înspre ultimele busuri spre Timișoara. A fost comic, ciudat, genul de senzație ”wtf am I doing”. Am început să cântăm la efectiv nimeni și au apărut între timp oamenii de la corturi care au recunoscut muzica și se așteptau să fie concertul mai devreme. Ne-au întrerupt sunetul după jumătate de oră și am plecat și noi acasă. Băieții de la sunet erau foarte supărați înainte să audă ce cântăm și îi înțelegeam. Și-au făcut totuși treaba profesional și au rămas plăcut surprinși de sound, așa că am plecat acasă prieteni. Da, am avut trac înainte concertelor, încă mai am. Depinde de situație, câteodată nu ai timp să ai trac și atunci te simți cel mai fain pe scenă. Mai învăț câte ceva și de la Flavius Retea, toboșarul nostru care e și actor și știe să-și intre în ”starea de scenă” foarte bine, ca să nu zic rol, pentru că totuși în muzică nu poți juca chiar un rol.

– În copilărie ai avut vreun model pe care l-ai admirat și ai vrut să fii ca el?

În copilărie eram destul de tripat, mic fiind, puțin jenant dar să fiu sincer cred că Jim Carrey în Ace Ventura e cel mai memorabil 🙂 Mi se părea ceva ireal. Libertatea aia de expresie și umorul bun de prost mi-au rămas întipărite în creier atunci. Cred că am fost razna un an întreg și i-am chinuit pe ai mei cu diverse reinterpretări. A fost foarte ciudat să-i aflu povestea de viață mai târziu, să văd câte straturi are omul în realitate. Deși majoritatea filmelor lui sunt mai ușoare, omul are un proces pe care îl regăsești la puțini actori. Pe plan muzical țin minte că mi se părea ca Angus Young de la AC/DC e cel mai bun chitarist din lume și mă supăram când vedem unde e poziționat in top-urile de chitariști. Mai ascult doar foarte rar AC/DC, mi-a pus capac un concert pe care l-am văzut în 2009. Absolut senzațional și cred că cel mai loud concert pe care l-am auzit vreodată, doar că am mers către alte chestii mai departe, abuzasem prea mult de muzica lor. Anul acesta am primit de ziua mea discul Back in Black. A mers pe repeat de câteva ori. Their music is so much fun :).

– Ce părere ai despre pirateria muzicală? Unii sunt de acord cu ea, alții ar vrea s-o vadă dispărută.

Aici e o discuție pentru un articol întreg. Cred că pirateria în sine deja e un concept vechi. A fost înlocuită ușor de streaming de unde oricum nu-ți vin venituri dacă nu ai zeci de milioane de views. Trăim niște timpuri grele pentru industria muzicală de oriunde și oamenii caută forme noi de a produce venit. Mai simplu și efectiv, consider că dacă îți place o trupă și o asculți, poți să te duci la concert și să plătești intrarea, să îți cumperi un cd, disc, tricou sau orice formă de merchandise, să te abonezi la Patreon-ul lor dacă există unul. Există mai multe forme de susținere a trupei pe care o asculți și ar trebui abordate de către ascultători. Gratuitatea totală nu își are sensul.

– Ce lucruri te-au ghidat în cariera ta? Care au fost coordonatele pe care le-ai respectat?

Majoritatea timpului am mers ”with the flow” fără să știu care e următorul pas. Între timp am mai învățat câte ceva. M-a ghidat în general pofta de muzică și senzația când îți iese un demo fain și simți pentru 5 minute că ai facut cea mai tare piesă din lume. Momentele de genul te țin în joc. In rest, încerc să păstrez un balans bun între seriozitate și plăcere. Trebuie să tratezi lucrurile serios din punct de vedere profesional dar să nu devină exclusiv ca o corvoadă, trebuie să existe mereu pasiuna, plăcerea și bucuria procesului. Pe lângă asta, încerc mereu să mă autodepășesc (un pas în afara zonei de confort), să intru în situații noi, să stau focusat și să fac în fiecare zi câte ceva, să adaug o cărămidă nouă. Încerc să rămân cât se poate de sincer față de mine și să exprim lucruri cât mai aproape de sufletul meu și de cum sunt eu și ce gândesc în viața reală.

– Ce sentimente sunt primordiale în călătoria ta ca muzician și cum reușești să treci peste frustrările inerente din cariera de muzician?

E o călătorie care te trece prin toate trăirile și sentimentele. Cum ziceam și mai sus, senzația constantă de un pas în afara zonei de confort e una grea, dar una benefică. Înseamnă că evoluezi, că faci lucruri noi. Simt totul destul de intens, de la sentimentele pozitive de bucurie, convingere, curaj până la dezamăgire și neputință. Câteodată e greu să treci peste frustrările inerente, ți se pare că ești dezarmat, dar exact the bucuria muzicii te scoate de acolo și te face să iei din nou atitudine. Cred că trebuie să ai puțin din genul ală de optimism pueril ca să reziști pe termen lung.

– Ce ai schimba dacă ai putea în industria muzicală românească? Ce nu merge bine?

Există o industrie muzicală românească? Poate la nivel de idee. Suntem într-o fază primordială a unei scene muzicale.


O industrie muzicală presupune mai multe straturi și mecanisme decât avem în România. Există o mână de case de discuri care în general lansează muzică ultra-comercială exclusiv, două-trei agenții de booking mai mari, două radiouri care nu dau ”numai hit-uri”, două-trei publicații la nivel național care fac articole muzicale etc. Există totuși și oamenii aceștia și sunt de apreciat. Implicarea statului este în mare parte de sabotare pe tot domeniul cultural. În România nu ești încurajat de nimeni și de nimic să te apuci să faci muzică sau orice formă de artă, tot ce există acum e din pura voință a oamenilor ce o fac. Țările care pun accentul pe partea culturală unde un exemplu foarte bun este Franța, fac procesul mult mai ușor pentru artiși și parțile conexe prin diverse programe financiare, bineînțeles dacă dovedești că ai o activitate muzicală susținută, creează spații și evenimente unde oamenii se pot desfășura, organizează prin diverse asociații festivaluri mari cu public ce plătește bilet, în care sunt showcase-uite trupe franceze, după care mai apoi cele mai bune/plăcute intră în procesul de export național și internațional. Aici încă nu există o dezvoltare reală a industrie. Pe scenele din centrul orașelor cântă aceeași artiști, zero diversitate. Nu zic că ei trebuie să fie inlocuiți, dar zic că este loc pentru toată lumea, însă nu există nici cel mai minim nivel de interes din partea autorităților locale. Majoritatea concertele în aer liber sunt folosite ca o formă de consum de bani, cu puțină imaginație, în loc să fie folosite ca o platformă de creștere a scenei locale, unde să apară artiști noi mereu, să se creeze o competiție de unde vine și calitatea muzicală crescută de unde beneficiază până la urmă și cetățeanul orașului, care descoperă multe lucruri noi și trăiește într-un oraș viu.

– Dă-mi trei motive pentru care lumea ar trebui să asculte The Different Class.

Oamenii ar trebui să asculte ce le place. Fiecare trupă are punctele prin care rezonează cu publicul. Cred că pot rezona cu noi oamenii care simt că vor să asculte ceva și să-și dea toate măștile jos, să se simtă liberi în simțire și gândire, să fie sinceri cu gândurile lor pentru câteva minute (tap into your shadow). Oamenii cărora le place să lase să le ruleze un film în cap și cărora le place să have fun with music și cărora le place să simtă intens orice senzație sau sentiment.

– Care au fost cele mai mari reușite ale tale ca muzician? Care e cel mai mare compliment ce l-ai primit pentru muzica ta?

Cel mai mare compliment a fost un ”e okay” de la producătorul nostru. Glumesc, nu pot să-mi amintesc. De obicei cea mai faină senzație pe care o am e când îi trimit celei mai bune prietene ale mele un demo nou și se urcă pe pereți. Se aplică și celorlalți oameni dragi. În același timp îmi place foarte mult când primim mesaje, chiar și acum am primit 3-4 după concertul din Control din București, de la necunoscuți care au rezonat atât de mult cu noi și le-a plăcut așa mult concertul încât îți trimit un mesaj lung pe Facebook cu ce fain a fost fără sa te cunoască. Mi se pare că ei sunt până la urmă oamenii pe care îi căutăm și la care trebuie să ajungem. În materie de reușite, din nou nu pot să-mi dau seama sau nu le pot organiza într-o ierarhie. Mereu se schimbă. Fiecare pe rând e cea mai mare reușită. Din fericire reușim mereu să facem ceva mai mult decât am făcut înainte.

– Pentru ce cauză nobilă ați renunța la onorariu? Care sunt cele mai stringente probleme ale zilelor noastre?

Am putea renunța la onorariu pentru multe cauze nobile. Mereu suntem deschiși să participăm la evenimente caritabile și am făcut-o în trecut, unul dintre exemple fiind Împreună Rezistăm pentru Colectiv.. E greu să zici că una e mai importantă decât alta. Dacă vorbim despre România, sunt foarte multe și de obicei se reduc toate la corupție și lipsă de valori morale. În legătură cu probleme globale, nu vreau să sun ca Miss Univers dar clima e o mare problemă. Ar trebui să încercăm sa ne temperăm puțin. În același timp mi se pare cel puțin în viitor că free speech va deveni din nou o problemă. Și aici nu sunt nici adeptul celeilalte părți care crede că e ok să promovezi mesaje de hate și să faci tot felul de propagandă. Cred că trebuie să avem un balans natural totuși și să nu ajungem la cenzură. Oamenii trebuie să se relaxeze puțin de ambele părți.

Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara? Cum ți se pare publicul și care e diferența dintre oamenii care vin la un concert de club și cei care participă la un eveniment organizat de autorități cu intrarea liberă? Crezi că evenimentele acestea din urmă sunt benefice pentru bunul mers al industriei muzicale românești?

Mi se pare că trăim ca și impresie generală într-o nostalgie a trecutului. Nu stăm prea bine. E o senzație de stagnare totală. Dacă mă uit la un interviu cu oricare dintre artiștii din 2013 de la Made in TM și compar cu ce se vorbește acum în interviuri, sunt aceleași replici, aceleași probleme, aceeași senzație. Și asta spune multe despre ce se întâmplă local. Voi întreba din nou, ce scenă muzicală? Momentan avem trupe care își organizează în regim propriu concerte și cam atât. Festivaluri ce apar în primul an și se micșorează pe an ce trece până la dispariție. Faptul că nici cluburile nu reușesc să se mențină pe linia de plutire arată că sunt probleme adânci nerezolvate. Se merge din inerție. Nu mai e un mediu efervescent, sănătos în care se pot naște sau pot supraviețui cu consecvență și fară să renunțe la un punct mulți artiști. Poate că artiștii sunt problema că nu aduc pe masă ceva destul de fain, poate că locurile, poate organizatorii nu sunt destul de profi, poate oamenii ce vin sau nu vin la concerte. Eu consider că de obicei când nu știi care e sursa, problema e mai adâncă şi acestea sunt doar efecte ce se generează unul pe altul. Adevărul e că trebuie să devenim toți mai buni și să reușim să coagulăm ceva, să povestim mai mult despre lucrurile astea deschis și practic, nu doar sub formă de lamentare. După cum citeam în articole recente și cu un exemplu mai vechi adus pe tapet de Flavius Retea într-o postare pe Facebook în legătură cu un festival din centru, sunt consumați extrem de mulți bani pe evenimente care ajung să fie low profile. Trupa The Darkness a avut 100 de oameni în centru. Oare de ce? Poate dacă toți banii care ”dispar” în proces ar fi folosiți pentru promovarea reală a acelor evenimente, publicul din Timișoara ar avea acces măcar la informație și după aceea abia putem vorbi realist despre cât public avem de fapt în oraș. Noi trăim în bula noastră, ne cam știm toți între noi și uităm că orașul are 400.000 de locuitori din care marea majoritate habar nu au că există trupele locale. Exact pentru asta ar putea fi folosite parte din concertele gratuite în aer liber. Cred că dacă ar fi făcute cu cap, făcute cu bună intenție și promovate cum trebuie, concertele făcute de autorități ar putea aduce mai multă clientelă cluburilor în care se cântă și mai mulți ascultători trupelor. O sponsorizare mai serioasă și fără tărăgănare a festivalurilor noi și vechi. Chiar o subvenționare a spațiilor culturale. Dacă plătim 45% taxe am vrea să vedem o parte din banii aceia și în zona asta. Ar putea aduce acea expunere și să creeze în public noi ascultători. Să încurajeze artiștii din Timișoara de orice fel să creeze. E un proces îndelungat de expunere a publicului la muzică până începi să vezi un interes din partea lui, să nu mai existe problema ”merg la concerte și văd la toate aceeași 100 de oameni”. Fenomenele acestea se pot creea, nu tot timpul vin de la sine. Trebuie totuși să existe măcar o intenție de interes. Exemplu de propunere concretă ca să nu vorbim doar în idei. Se ține un concert 30 de ani de la revoluție în care sunt aduși artiști relevanți pentru acea perioadă și care au rămas relevanți și în ziua de azi. Ar putea fi împărțit în mai multe zile, să se plece de la o trupă mare și să fie reprezentate și generațiile ce au urmat. Care au fost urmările revoluției? Vrem să vedem ce s-a întâmplat în cei 30 de ani și în muzică. Un program de genul Phoenix -> trupă din anii 90 -> trupă din anii 2000 -> 2010 -> 2019. Ar fi fost o experiență auditivă cel puțin interesantă. Evident nu trebuie să țină 6 ore evenimentul. Timpul de cântat poate fi mai scurt pentru fiecare. Și nu e vorba doar de autoritățile locale, de multe ori și unii organizatori vor să facă chestii dar nu vor să investească bani decât în main acts..mulți se așteaptă ca trupele să cânte pe gratis sau aproape pe gratis pentru faimoasa ”expunere”, care de obicei e de la ora 17 la un festival când știm toți că sunt 30 de oameni la scenă. Efortul de timp și financiar depus de artist poate fi investit într-o pedală nouă de chitară, în producția unor piese etc. 2021 poate fi un moment excelent pentru idei mai out of the box și care să propună ceva nou orașului. Trebuie să creștem piața de aici cât mai mult și să avem o scenă locală sănătoasă ca să putem vedea rezultate.

– Cât de greu este să compui versuri în limba română și cât de ușor să compui în limba engleză? Pentru o formație de rock din România care este raportul ideal între texte în română și engleză?

Cred ca e vorba de obișnuință. E greu să faci trecerea din engleză în română dar pe măsură ce trece timpul e tot mai ușor. Când cânți în română te simți mai expus și acesta consider că e un lucru bun deși dificil de gestionat uneori când scrii versurile. Un alt lucru dificil pentru mine e să nu fac piesa să sune dintr-o dată ca un șlagăr și am senzația asta de multe ori în procesul de scriere a versurilor. Mult tăiat și rescris. Nu știu care este raportul ideal, la noi momentan e undeva la 60/40 engleza/română.

– Se poate trăi din muzică în România, la ora actuală? E nevoie să faci compromisuri pentru a ajunge la acest stadiu? Ce înseamnă noțiunea de compromis muzical pentru tine, personal?

În afara țării cred că ai șanse mai mari sa trăiești din muzică. Vorbesc acum de zona mai alternativă, nu de super mainstream pentru că acolo e clar că se poate trăi. În România unii o fac și se țin bine, dar până și la ei poți observa și alte activități ce se desfășoară în paralel, nu mă refer aici la un job 9 to 5 neaparat. Eu nu am acea experiență deci pot să vorbesc doar din perspectiva noastră. Un compromis pozitiv e să îți concretizezi formatul muzical cel puțin pe câteva piese. Să reușești să transmiți un mesaj și să faci ceva să sune cool și engaging în puține cuvinte și mai puține minute. E un lucru foarte greu în același timp.

– Cum reacționezi la critici?

Unele trec pe lângă mine, altele activează ceva în mine, mă fac să gândesc. În orice caz, sunt destul de open minded și mereu am apreciat feedback-ul, pozitiv sau negativ. Pe de altă parte, oamenii mereu încearcă de cele mai multe ori din bună credință, câteodată din diverse alte motive, să îți zică pe unde trebuie să o iei. Părerile de cele mai multe ori sunt atât de contradictorii între ele încât oricum trebuie să revii la ceea ce crezi tu și cei câțiva oameni cu care lucrezi sau cei câțiva oameni în care ai încredere și care te ghidează când te simți fără direcție, pentru că te cunosc foarte bine.

– În 2021 Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Cum vezi pregătirile pentru acest eveniment?

Unele proiecte sunt foarte faine, dar reiterez că și aici există problema promovării și deschiderii evenimentelor către public. Nu sunt un expert în marketing, dar când există un proiect de această anvergură oamenii ar trebui să fie aproape bombardați cu informații despre orice se întâmplă în oraș. Majoritatea evenimentelor le văd pe spatele autobuzelor când conduc. Nu cred că ajunge informația la oameni. Cred că avem o mare problemă cu spațiile indoor în același timp. Eu când mă gândesc la Capitală Culturală îmi imaginez străzile pline și evident pe timp de iarnă, spațiile pline, orice cafenea, bar, galeria de artă implicată cumva în proiect și cât mai mulți artiști din zonă și din alte zone din România. Noi am cântat alături de Drunk Amore acum două săptămâni în Corner Space, o galerie/spațiu cu mult potențial de la Bastion și a fost și un fel de stand-up poetry cu mai mulți poeți și băieții de la PaperJam care le ofereau un soundtrack. A fost super cool. Ar fi fain să știe mai mulți oameni că se întâmplă asta și să se întâmple cât mai multe.

– Unde te vezi în viitor, care sunt planurile tale pe plan artistic?

Planul principal e să creștem The Different Class, să evoluăm constant. În toamna asta am înregistrat în studio piese noi și suntem în proces de mixing. Le luăm la rând. Am filmat și un clip dar veți afla mai multe despre asta când e timpul. În 2020 va apărea material nou și abia așteptăm să îi dăm drumul să îl audă și publicul. Vom continua și cu varianta acustică TDC care pare să prindă foarte bine și este utilă mai ales în locuri sau situații în care nu se poate face foarte multă gălăgie. Vrem să încercăm să scoatem cât mai mult din materialul nou, să încercăm o deschidere și spre exterior și să facem cât mai mult hype și în țară. Cred că sunt mulți oameni care încă nu știu de noi și trebuie să ajungă și la urechile lor ce facem. Sunt convins că le va plăcea. O cărămidă în fiecare zi și multă reziliență în acest mediu greu. In the end, we have a lot of fun out of it. Ne vedem la concerte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.