Vizi Imre a devenit cunoscut melomanilor din țara noastră în urma participării la concursul Vocea României. Nu doar vocea plină de personalitate reprezintă punctul forte al artistului, ci şi faptul că din repertoriul acestuia fac parte multe piese, cântate în mai multe limbi. Artistul este colaborator al echipei Hahaha Production și pregătește de câțiva ani un album de debut.
La sfârșitul acestei săptămâni, Vizi va susține două concerte în Timișoara și Arad. Primul lui recital va avea loc vineri, 28 februarie, de la ora 20 ,la Tucano Caffe în Timișoara, urmând ca sâmbătă artistul să cânte în aceeași locație, dar în Arad. Înaintea acestor concerte, am realizat un interviu în care am aflat de ce se naște atât de greu albumul lui de debut, care este semnificația conceptului său „pay what you want“…și alte câteva lucruri inedite.
– De unde îți vine pasiunea pentru muzică? Care au fost primele proiecte muzicale, înaintea de a ieși în fața publicului?
– Pasiunea pentru muzică vine de la mama, ea a fost cântăreața de muzică populară dar s-a lăsat, că să ne crească pe mine și pe sora mea. Eu nu am cântat foarte mult timp, am fost doar instrumentist, mai concret basist. Stăteam liniștit în spate lângă tobe și mă simțeam foarte bine. Primele proiecte au fost Empty Dreams, o trupă de gothic metal, Titan (care există și acum și este una din cele mai recunoacute trupe din comunitatea mea).
– Care au fost primele tale apariții în fața publicului? Cum era scenă muzicală din acei ani (în comparație cu cea de azi)?
– Ca și cântăreț am început să cânt la rugămintea unor profesori, la serbări și comemorări (15 Martie, 6 octombrie etc.). Ca instrumentist mergeam la baluri, care erau cel puțin interesante.
Pe atunci am impresia că publicul era mai înfometat pentru evenimente muzicale. Erau și țepele de la organizatori sau tradiționalul „nu au ieșit banii/socotelile doar atât pot să vă dau” dar când eșți pe banii părinților nu prea te afectează. În rest atmosfera de la concerte era foarte faină.
– Cum vezi tu particularitățile pieței de concerte din România, în raport cu cele din țările din vecinătatea noastră și în raport cu restul lumii? Ce ne lipsește și ce avem în plus față de alții la capitolul festivaluri, cluburi, concerte?
– Ceea ce observ este că la noi chiar se plătesc muzicienii. Am fost prin mai multe țări și am rămas uimit de diferență. Dar dacă nu mergem departe, în Ungaria, am concert odată la 2-3 ani doar dacă sunt în trecere, pentru că dacă m-aș duce doar cu scopul ăsta, nu ar ieși nici banii de combustibil, deși îmi place mult publicul de acolo (desigur acolo sunt unu’ Vizi, nu Vizi de la HaHaHa, Vocea etc). Nu cred că ne lipsește nimic. Suntem într-o evoluție continuă. Când povestesc prietenilor din Germania, Austria sau Elveția că eu fac concerte „pay what you want”, nu ridică nici măcar o sprânceană pentru că acolo se face des, dar la noi eu sunt unul dintre primii, dacă nu chiar primul care face asta… și ai rămâne surprins cât de generoși pot fi oamenii când nu sunt constrânși să plătească o suma impusă de ține. Acest lucru mă face să apreciez și mai tare fiecare contribuție la pălărie.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat? Dar ultimele? Preferi CD, vinil sau streaming?
– Primele au fost viniluri: Neoton – „Napraforgo”, Lokomotiv GT – „Bumm”, „Povești” de Petre Ispirescu. Ultimele CD și streaming: Alexandra Ușurelu, Smiley, Nightlosers, Cee Lo Green. Modul de ascultare diferă în funcție de setup: vinil doar dacă există toate condițiile (boxe amp preamp cameră etc) CD mai rar și cel mai la îndemână e streamingul pe care îl ascult oriunde. Ascultarea unui vinil pentru mine e că și cum aș merge la cinema: chiar dacă pot să mă uit la film pe Netflix, dacă te duci la cinema e un eveniment social. La fel e și cu vinilul.
– Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din România? Sunt benefice sau dăunează scenei muzicale?
– Mi se pare cel mai mare bullshit. E ca și cum ar fi naționalizat o întreagă ramură de activitate. Primăria ar trebui să-și vadă de treaba ei și eventual să susțină niște inițiative dar în niciun caz să nu organizeze concerte „gratis” pe banii contribuabililor. Nu știu dacă dăunează sau nu scenei muzicale pentru că eu am ieșit din circuitul ăsta aproape la fel de repede cum am intrat…
– Unii spun că ora exactă în industria muzicală românească se dă la Bucureșți. Mai e adevărată chestia asta în zilele noastre?
– Este adevărat dar nu e o regulă.
În Bucureșți toată lumea se duce să realizeze ceva în carieră. Cum majoritatea artiștilor cu renume sunt acolo și tu că novice ai șanse mai mari. Fiind mai concret: să presupunem că sunt în studio la HaHaHa (că acolo lucrez momentan) cu mai mulți colegi și dintr-o dată întră Andra așa random, și până la noapte facem o piesă pentru ea. Piesa se lansează și ajunge hit. Dacă stau în studioul meu, la Batoș, singur, șansele să între așa random un artist consacrat la mine în curte într-un sat, sunt destul de aproape de zero. Deci faptul că ora exactă se dă de la București este o consecință a unui șir de evenimente…dar nu o regulă.
– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Dar după eveniment? Ce te faci în momentul în care ai uitat ceva dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
– Destul de mult timp. Am nevoie să simt că am tema făcută când ies în față publicului. Dar îmi place să și fiu spontan. Înainte de concert niciodată nu mă duc la toaletă. După concert sunt epuizat în general pentru că dau tot. Dacă uit ceva din piesă îmi asum și încerc să implic și publicul să radem împreuna de situație :)))
– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzică ta? Când ne putem aștepta la albumul tău de debut? De ce se naște atât de greu?
– Inspirația îmi vine din tot ce mă înconjoară iar mesajul pieselor diferă dar construiește un întreg: îmi doresc pace și fericire.
Sper cât de repede. Mai am de înregistrat suflătorii și percuția și poate să între la post-producție. Conținutul albumului e gata de mult dar cu sponsorii stăm mai prost așa că din ce câștigăm din diferite evenimente la care sunt invitat, mai facem ceva la album. Am avut câțiva sponsori la început care m-au ajutat enorm de mult să începem înregistrările și le sunt foarte recunoscător dar s-a întâmplat și o peripeție care m-a tras înapoi un an: studioul la care ar fi trebuit să înregistrez albumul s-a închis și am rămas descoperit. M-am enervat și am construit un studio de la 0 iar acum acolo înregistrez, în studioul propriu. Partea bună e că un A&R de la o casă de discuri autohtonă și-a arătat interesul față de album.
– Ai cântat de multe ori la Timișoara și ai o serie de prieteni în acest oraș. Care sunt lucrurile frumoase din Timișoara (în opinia ta) și cele mai puțin plăcute?
– Îmi place Timișoara foarte mult. Publicul de aici este extraordinar. De câte ori vin aici am parte de o primire foarte călduroasă. Orașul arată foarte bine. E că și cum aș fi în occident. Cât despre părțile mai puțin plăcute, nu pot să spun nimic pentru că nu am avut parte de nici o experiența neplăcuta aici.
– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în carieră muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?
– „Găsește-ți un manager”. Caută cu ce eșți diferit față de alții și nu te opri din studiat.
– Ce părere ai de muzică pop-rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?
– Cred că suntem pe drumul cel bun. Sunt câteva trupe rock care fac concerte cu casă închisă. Artiștii mainstream au început să facă turnee, să cânte live încep să aibă ceva de spus. Eu zic că e de bine.
– Cum arată un concert Vizi Imre în 2020? Dacă ar fi să convingi pe cineva să vină la un concert de-al tău cu o singură propoziție, care ar fi aceea?
– No haidaț’ la concert la mine, că o să fie fain! De câțiva ani am început să fac concerte singur, cu un looper. Și acest lucru e ceva mai nou pe la noi. Am început de nevoie după Colectiv cu speranța că mă duc singur și după aia mă duc cu trupa, dar se pare că ce fac cu looperul e ceva inedit și oamenii rezonează la asta așa că nu am renunțat nici la trupă dar looperul este prietenul meu momentan.
– Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“?Unde te vezi peste câțiva ani?
– Visul meu este un Grammy. Nu mă grăbesc, am timp. Să cânt la oameni care îmi apreciază muzică nu contează dacă sunt 20 sau 20.000. Vreau să scriu o piesă de neuitat dar nu îmi fac scop din asta. Una dintre piesele mele sigur va fi de neuitat pentru cineva. Peste câțiva ani mă văd artist internațional.
Last words…..
Abia aștept să ne vedem la concert!
