Mircea Jebelean este o figură cunoscută în rândul acelora care au prins într-un fel sau altul efervescența rock-ului timișorean din anii ’70 și ’80, perioada de timp în care scena muzicală locală dădea tonul în ceea ce privește muzica din România. Tobarul care a părăsit țara noastră în luna august a anului 1989 și trăiește în Austria ne-a acordat un interviu amplu, din care am aflat o serie de amănunte inedite din scena muzicală locală a acelor ani și care sunt motivele pentru care în opinia sa muzica din zilele noastre este „confuză“.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie?
– Cred că de la fascinația scenei. Eram într-un grup de teatru, prin clasa a 5-a și aveam cîteva spectacole prin școli. Părinții mei erau amândoi melomani, dar nu prea am fost încurajat în domeniul asta.
– Cum ai ajuns să faci parte din trupa Autostop și care era atmosfera concertelor din acei ani?
– Autostop a venit ceva mai târziu. Primele încercări au fost în 1976, cînd am format o trupă cu Adi Bărar, se numea Foc, prima noastră formație, apoi ne-am redenumit Spectrum, după care, în timp ce eram în armată, s-a format Autostop, trupa la care m-am întors apoi. Primele apariții au fost în săli mici și prin liceele din Timișoara. Sala de repetițîi era la clubul fabricii „Electromotor” unde am și organizat o serie de concerte numite „Seri” de blues, rock, sau new wave și aveam tot felul de invitați, trupe și muzicieni cu care colaboram pe scenă. Clubul era întotdeauna arhiplin, iar încasările intrau în contul fabricii, astfel ne justificau sala de repetiții oferită. Publicul era entuziast și asta pentru că, din 1982 începuse să se împută tot mai rău situația din România, cînd pe cultură nu se mai dădea un sfanț, iar tinerii erau tot mai setoși de muzică.
– Tavi Iepan spunea că aveai o colecție impresionantă de discuri și că voi amândoi ați schimbat orientarea muzicală a trupei în direcția new wave. Ai compus și câteva piese, spune-ne cum s-au născut acestea…
– Perioada aceea, 1980-1983 a fost pentru mine „schimbarea de macaz”, cînd m-am trezit la realitate și totul devenea gri, adio muzică progresivă sau „art-rock” (cum îi spunea pe atunci) ce devenea tot mai desuetă, am terminat serviciul militar și am început munca, adică am „intrat în pită”. Realitatea socială era mult mai potrivită pentru o nouă formă de protest, astfel am început lupta cu „cenzura”. Mi-a plăcut poezia și am încercat, din nevoie, să scriu texte la piesele compuse, texte care trebuiau să fie și criptice că să poată fi aprobate de „organul” cultural de atunci. Astăzi e mai greu de înțeles pentru publicul tânăr cît de umilitoare erau compromisurile astea. Un exemplu e „cocoșul isteric” din „Închis-caz de boală”, care reprezenta propaganda regimului din perioada respectivă. Am trăit timpuri distopice și asta am încercat să redau în textele mele (vezi „Erată”).
– Care au fost cele mai frumoase momente petrecute alături de Autostop? Când ai plecat din România?
– Autostop a însemnat pentru mine formulă de trio, perioada de maturizare, atît tehnic cît și creativ, perioada în care îmi găsisem drumul și creativitatea a fost la cote maxime, în special în colaborarea cu Mircea Nedelcu. Bărar era foarte reticent în ceea ce privește noul drum și nu prea era convins de ceea ce face. Am părăsit România în august 1989 trecînd „fraudulos” granița cu Ungaria și după o tentativă nereușită am ajuns în Austria în septembrie. Cea mai „feroce” amintire a fost cu călătoria mea de aproape o oră spre graniță, în portbagajul unui Mercedes plin cu rromi cheflii și prietenul meu din Australia care a pus la cale toată tărășenia.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat?
– Am început să colecționez muzică din 1972, cînd eram în convalescență după o boală și trebuia să stau mai mult prin casă și am primit un cadou minunat la vremea aia, un magnetofon Grundig mono cu care făceam înregistrări de la radio cu cele mai noi chestii muzicale. Primul meu disc cumpărat cu o groază de bani a fost Deep Purple „In Rock”. Mai apoi au urmat Led Zeppelin, Black Sabbath, David Bowie, T.Rex etc. Norocul meu a fost că m-am conectat cu cîțiva prieteni care aveau acces la discuri de afară, așa că mi-am mărit colecția fără probleme.
– De unde vine inspirația ta pentru piese și care este mesajul pe care vrei să-l transmiți?
– Greu de spus! Din bucurii, dezamăgiri, eșecuri sau reușite. Nu știu dacă pot să-l consider un mesaj. E o idee personalizată în stilul și prezentarea criteriilor mele artistice din care fiecare își extrage mesajul conform experienței auditive pe care o posedă.
Ce părere ai de muzica de la ora actuală?
Nu vreau să par demodat, însă muzica de la ora actuală mi se pare foarte confuză.
Nu mai există acele direcții clare de expresie care au identificat curentele muzicale majore din perioada formării mele ca om de muzică. Acum, în așa-numitul Postmodernism, la fel că și în celelalte forme de artă, s-a intrat într-o stare de anestezie creatoare care nu mai produce ceva revoluționar de mai bine de trei decenii. Se bate apă în piuă, culmea, acum cînd fiecare are acces la instrumentele cele mai sofisticate, în condițiile cele mai accesibile din istorie în domeniul asta, iar produsul e plat pentru că nu mai conține ingredientul cel mai important : Originalitatea. Artiștii pe care îi ascult sînt cei bătrîni pentru că fiecare reprezintă ceva anume în formarea fenomenului muzical din care aparținem, iar în cazul meu procesul asta s-a încheiat cu trupa Soundgarden. După aia, punct.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în carieră?
– Cred că a fost prin 1984 la un festival rock cînd felul în care ne-am prezentat acolo a rupt ceva bariere stilistice și am reușit să dăm un ton foarte original atmosferei din sală cu piese de un concept nou și necunoscut publicului la vremea aceea. O altă chestie nostimă de care-mi aduc acum aminte a fost comentariul unuia din public, după un concert la Rîmnicu Vîlcea cu Progresiv TM în 1983, care ne spunea exaltat, că suntem mai buni ca (nu rîdeți!) ABBA…
– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în carieră muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat, care ar fi acela?
– Nu-mi place să dau sfaturi. Dacă aș fi nevoit să o fac, le-aș spune celor interesați să nu facă nimic fără convingere. Asta cred că e criteriul de baza că să reziști în domeniul asta și nu numai. Dacă nu ești convins întru totul de ceea ce faci, rămîi un simplu diletant.
– Care sunt numele reprezentative ale scenei timișorene rock?
– Ca oricare timișorean, consider că prima și marea lovitură a muzicii autohtone timișorene a fost Phoenix, după care în anii ’70 au urmat Progresiv TM și Pro Musica. În anii ’80 a început declinul, dar s-au evidențiat trupe ca Post Scriptum (ați observat, cred, detaliul cu litera „P”), Metamorf și, de ce nu, Autostop care a și fost prima trupa din România cu afișe în limba engleză (pînă și azi mă miră lucrul asta). Din anii ’90 pînă-n prezent au fost, evident, Cargo și Locatarii lui Tavi, plus o trupă foarte promițătoare la vremea ei, Neurotica. Pe vremea mea, tot ce venea din Timișoara, trupa, stil, instrumente de calitate, concept și sound vestic, era considerată influență nr.1 în muzică pop românească. Acum, mi-e teamă că nu mai e așa și miticii au cîștigat. Originea manelelor și ce vrea românașul să asculte vine de la ora exactă (n.r. – București).
– Se spune că muzica trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzică româneasca trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților?
– Că tot vorbeam de manele sau hip hop, ai și răspunsul. Transmite mesaje sociale, are atitudine? Evident că da. Avem nevoie de ele? Evident că nu. Muzica pop a încetat să mai transmită mesaje pentru că s-a schimbat paradigma. Hipiotul care visa în ’68 să schimbe orânduirea, visează acum să-și schimbe mobilă de bucătărie.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?
– No comment.
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera ta?
– În primul rînd pirateria pe față făcută de colegul meu de breaslă Adi Bărar, care mi-a adoptat piesa „Erată” și astfel a devenit compozitorul și textierul ei, cu depline drepturi de autor. La fel a fost și cu textele scrise de mine ajunse peste noapte proprietatea lui „intelectuală”. În al doilea rînd, a fost situația din Austria în anii ’90 cu muzică și trupele din sistem. A fost cu totul altfel față de ce aveam în România, iar trupa cu care am cîntat un an de zile s-a destrămat. Păcat de materialul înregistrat.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea și de ce?
– Definitiv CD. Streamingul nu-l poți colecționa. E în eter, n-ai nimic în mînă. Vinilul e un regres cu valoare nostalgică și atît. Ce ar fi să trecem de la 4K la VHS, sau de la LP la discuri de ebonită?
– Cum ai trecut peste perioada de izolare din pandemie, a fost o etapă creativă?
– Am trecut cu bine fără să simt vreo „izolare” pentru că așa am trăit și înainte și sînt obișnuit cu izolarea. Da, mai mult sau mai puțin creativă. Activități muzicale în afară de a exersa din cînd în cînd în studioul meu de 20 metri pătrați nu am, cu o mică excepție: pregătesc împreună cu Mircea Nedelcu un CD dublu cu materialul Autostop înregistrat în 1984 plus varianta nouă a pieselor, cu alte aranjamente și sound mult mai complex. Voi face coperta pe care se vor găsi și textele integrale în premieră. Sperăm să apară încă anul acesta.
– Cum vezi ieșirea din perioada asta de criză, va mai avea nevoie lumea de arte frumoase? Ce planuri ai?
– O văd că pe un Reset. Da, de arte frumoase cred că e nevoie, important e cum le „înfrumusețăm” noi, artiștii. În afară de planul de mai sus cu Autostop, am pus punct deja de mult timp capitolului „aventuri muzicale”. Eu trăiesc aici din „Arte Aplicate”, adică grafică, pictură și ceva design, iar următorul proiect la care lucrez cu patimă, împreună cu un prieten designer din Statele Unite va trebui finisat pînă la toamna și va fi publicat internațional la sfîrșitul anului. Rămîne însă un secret…
