Maria Răducanu, vocea inconfundabilă a jazz-ului autohton: „Mă feresc să mă pretind...

Maria Răducanu, vocea inconfundabilă a jazz-ului autohton: „Mă feresc să mă pretind cine nu sunt. Mă feresc să cânt ceea ce nu sunt eu“

0
DISTRIBUIȚI

Despre inconfundabila voce a jazz-ului autohton Maria Răducanu s-au spus multe. Binecunoscutul compozitor și producător american John Zorn a caracterizat-o drept „una dintre cele mai distincte voci din lume… pură, profund emoțională și care-ți merge direct la inimă”. Spectatorii care au fost prezenți la cea de-a doua ediție a festivalului Lugoj Jazz, care a avut loc luna trecută, au avut ocazia s-o admire într-un concert de neuitat, care a încheiat ediția din acest an a manifestării.

Vestea bună este că artista care a fost adesea comparată cu Maria Tănase revine la Timișoara, la sfârșitul acestei săptămâni. Concertul Mariei Răducanu din orașul de pe Bega va avea loc sâmbătă, 13 august, de la ora 20, la Porto Arte.

Cu acest prilej am realizat un interviu cu artista născută în Huși, din care am aflat cum s-a născut pasiunea ei pentru această artă, cum vede ea relația dintre muzică și elite și amintirile ei despre Timișoara.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică și cum s-a manifestat ea în primii pași din carieră?

– M-am născut într-o familie foarte muzicală, tata cânta la vioară și clarinet, și la o mulțime de alte instrumente (era profesor de muzică la Casa de Cultură, la noi în oraș), mama cânta foarte frumos cu vocea, și sora mea mai mare, se cânta și se asculta muzică într-un fel aproape solemn la noi acasă. Cuvântul „carieră”- referitor la felul în care îmi câștig existența și mă salvez de la dezumanizare de vreo 20 și ceva de ani încoace – îmi stârnește în continuare o mirare și un zâmbet ambiguu… În fine, am început prin a cânta la vioară, de la 8 la 12 ani, cu tata drept profesor, am avut o tentativă de a merge din clasa a V-a la Scoala de Muzică, la Iași, pe care am sabotat-o, fiindcă îmi venea foarte greu să-mi imaginez că voi trăi câțiva ani departe de mama și de lumea mea blândă și poetică, oricât mi-ar fi plăcut să cant la vioară… Apoi am descoperit o chitară bulgărească Orpheus, la Casa Pionierilor și treptat am abandonat vioara, devenind nedezlipită de chitară, la care am inventat toate acordurile, am început să compun cântece și să-mi descopăr vocea… De la 12 la 18 ani, am participat la tot felul de spectacole pionierești televizate, la festivaluri și concursuri, am primit premii și tabere în vacanțe… Părinții mei nu și-ar fi putut permite să-mi plătească tabere… Apoi, la 19 ani, am intrat la Limbi Străine, la Universitate, la Iași. Și acolo am continuat să cânt. L-am cunoscut pe Romeo Cozma, la Casa Studenților, am participat cu el și trupa lui la Festivalul de Jazz de la Sibiu, în 1987… Am devenit tot mai lipită de muzică, mai ales ca meloman, ca ascultător, deși invitațiile la concursuri și festivaluri studențești au tot apărut în perioada facultății și le-am onorat… și m-au premiat!

– La început aveai emoții înaintea recitalurilor? Mai ai și acum? Cum treci peste ele?

– Am avut mereu emoții intense, uneori devastatoare, înainte de a cânta în public, emoții care se temperau pe măsură ce cântam, sau deveneau altceva, un fel de liniște, un fel de pace și de iubire… Freamătul acesta, tremurul genunchilor, nodul în gât le am și acum, după probabil 1.000 și ceva de concerte… Nu trec peste. M-am obișnuit să le știu acolo.

– Există genuri muzicale „pentru elite“ și pentru toată lumea?

Da, există. Din păcate. Dacă există „elite” și există și „toată lumea”, de ce nu am aplica astfel de diferențieri și la (s-o numim) cultura/arta aferentă? Vremurile acestea extreme de tulburi și însângerate au, pe ici, pe colo, mici „tușe” de progres… Se încearcă eliberarea de prejudecăți, pe diverse paliere… Rezultatele pozitive se vor lăsa așteptate mult și bine, dar măcar mai spune câte cineva lucrurilor pe nume… Mie, personal, mi se pare că preferințele culturale (ce citim, ce ascultăm, ce artiști ne plac, ce ne bucură urechile, ochii, mintea etc) sunt strict intime, țin de viața privată, cea care aparține în întregime doar omului în cauză. Suntem de când ne naștem băgați în niște cutiuțe și învățăm să respirăm în ele și chiar să ni se pară agreabil așa. Ei, dar de ce nu am fi în stare de un minimum de libertate interioară, de viață personală, de preferințe doar ale noastre, nu ale grupului social, profesional etc? Am avut ocazia, de multe ori, să mă aflu printre „elite”, și să remarc lipsa crasă de gust muzical a acestora, după cum, printre oameni „simpli” să fiu plăcut surprinsă de playlisturi rafinate, vădind vaste și plurale audiții, și atente selecționări, de care numai melomanii autentici (nu cei care vor să dea bine în „lumea bună”) sunt capabili.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat? 

– Ce audiții din tinerețe mi-au produs revelații, m-au inspirat? în fugă, menționez Alexandru Andrieș, Aura Urziceanu, Joni Mitchell, Paco de Lucia, Chick Korea & Flora Purim, Weather Report… Se întâmpla în primul an de facultate…

– De ce crezi că în lumea muzicală românească există puține reprezentante ale sexului feminin?

– Nu sunt de acord, dacă avem în vedere ultimii 10 ani… Cred că niciodată în muzica românească (cea care nu e neapărat mainstream, dar poate avea și accente comerciale, și văd asta ca pe o calitate) nu au apărut atât de multe și de valoroase cântărețe și muziciene câte sunt acum… E chiar un dezechilibru, sunt mai puțini instrumentiști decât vocaliste foarte faine, care nu prea au cu cine cânta… Altfel, sigur că femeia-artist are alegeri mai dificile de făcut decât bărbatul-artist, drumul artistei spre afirmare este mai dificil, clar, dar avem istoria la îndemână, dacă nu ne ajung propriile istorii familiale… Femeia de astăzi e mai conștientă de costul alegerilor ei, ca să zic așa, știe ce-o așteaptă…

– Ce părere ai de muzica jazz românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă de jazz?

– Muzica de jazz din România există, iar asta e în sine o victorie. Există secții de jazz la Conservatoare. Există tineri care aleg să devină muzicieni de jazz pofesioniști.


Mulți dintre ei sunt foarte talentați și dedicați, cu demersuri muzicale distincte. Asta, deși la drept vorbind în România nu-i așteaptă nici festivități de premiere, nici notorietate, nici prosperitate. Mai mult decât atât, cluburile preponderent jazzistice sunt sublime, dar lipsesc cam cu desăvârșire. Norocul se rezumă la a cânta suficient de des în public, cât să continui să te consideri muzician de jazz în plină afirmare, în același timp reușind să subziști la limita decenței. Sau pur și simplu să ai curajul să pleci în Vest, sau chiar în New York, unde măcar poți spera, unde măcar ai un mediu creativ, cu oameni care, ca și tine, vor să trăiască pentru muzică. Ce lipsește din scena autohtonă de jazz? ha-ha. În primul rând, lipsesc scenele, ca atare, cluburile de profil. Apoi, o oarecare coeziune, un oarecare spirit de echipă. Poate un sindicat? poate niște impresari devotați și greu de descurajat? poate niște critici muzicali competenți și pe fază? Recent ai susținut un concert în cadrul festivalului Lugoj Jazz.

– Cum ți s-a părut acest festival și ce părere ai de faptul că în ultima vreme (după pandemie) au reapărut o serie de evenimente dedicate muzicii jazz (și blues) în România?

– Am fost foarte surprinsă că am fost invitată. Și foarte bucuroasă. Îi mulțumesc încă o dată domnului Johnny Bota pentru excentrica idee de a mă invita. Astfel, am aflat că există Lugojul ca oraș cultural, sărbătoresc, viu. Cât sunt de dedicate jazzului aceste festivaluri/evenimente nou-apărute, post-pandemie – aproape că nu mă interesează… E salutar că niște entități/grupuri alocă fonduri și creează context de exprimare și pentru artiștii de nișă, că anumite categorii de melomani sunt atrase de noutatea „genului”, ca să spunem așa, și vin, și descoperă că există și altă muzică decât cea de la televizor și de la radio, și poate muzica asta chiar începe să le placă și vor vrea să mai asculte și altădată. Am văzut și am simțit clar foamea artiștilor de a redeveni vizibili și auzibili. Și am văzut și am simțit la fel de clar bucuria apropierii publicului de ceea ce se întâmpla pe scenă. Lăsați artiștii să-și întâlnească publicul. E dragoste și dor acolo.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

– Mă voi abține să mă refer la un concert anume. Mi se întâmplă uneori să spun, la sfârșitul unui concert care pentru mine e bun „pentru mine” poate să însemne ceva strict subiectiv, poate să nu fie la fel de notabil pentru partenerii de scenă, și uneori chiar în contradicție cu reacția publicului, deci avem de a face cu trei instanțe – eu, muzicienii cu care cant și Publicul), că probabil concertul respectiv trece în lista de Top 10 cele mai bune concerte pe care le-am avut vreodată. În orice caz, nu luminile rampei, nici vastitatea sălii nu-mi hotărăsc momentele de grație. Un concert bun este cel în care ajung să cânt muzica pe care o am în mine, sau măcar un sunet din ea, în contopire cu partenerul de scenă. Și sunetul acela magic dă o anumită lumină ochilor celor din public, zâmbetelor sau tristeții diafane de pe chipul celor din sală. Și la sfârșit plecăm acasă altfel de cum mai venit.

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual secret“ înainte de concert?

– Mă doare că în ultimii ani am avut prea puțin timp, prea puțină liniște pentru a repeta și a studia. Mă consolez cu faptul că, atunci când sunt pe scenă, sunt cu totul acolo și nu plec până nu-mi duc la capăt menirea. Or veni și vremuri mai bune? Ritual secret? nu. Mă feresc să mint. Mă feresc să mă pretind cine nu sunt. Mă feresc să cânt ceea ce nu sunt eu.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

– Sfaturi nu am prea primit. Poate pentru că nu am știut să cer, poate pentru că nu am întâlnit încă ceea ce s-ar putea numi un mentor. Am citit undeva pe facebook, haha!, ceva simpatic și consistent: cel ce te învață (profesorul/mentorul etc) nu-ți dă învățătura disciplinei sale (că e matematică, geografie, muzică etc), cât te învață cine este el. De aceea este atât de delicat să fii pedagog, dascăl, profesor. Degeaba strălucești în domeniul tău, dacă uman vorbind ești sărac și întunecat… Îl voi pomeni aici cu duioșie pe Johnny Răducanu, cu care am cântat câteva luni, înlocuind-o pe cântăreața lui preferată. Nu ne-am prea întâlnit în gusturile muzicale, dar i-am primit din plin căldura sufletească, arta de a fi, omenia, poezia, autenticitatea. E singurul artist roman pe care l-am cunoscut îndeaproape și în care nu am văzut lipituri, falsuri, meschinărie. Eu, să dau sfaturi? Nu vă mințiți. Cunoașteți-vă. Asigurați-vă că iubiți muzica, nu faima. ȘI nu uitați de ce cântați. Dacă uitați, oricât de înzestrați și virtuozi ați fi, cântați degeaba – muzică moartă.

– Se spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Mai e adevărat acest mit?

– Habar nu am de „industria muzicală” și-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asta. Concret vorbind, totuși, la Bucuresti și nu în alt oraș din România îți poți imagina ca realizabilă o viață trăită cântând… mai ales dacă ești un musician care vrea să cânte ce vrea el, cum vrea el, nu cum dictează „managementul făbricuțelor” de vedete pe arginți zgomotos zornăitori.

– Cum ți se pare Timișoara, ca oraș… ca oameni? Care-s lucrurile frumoase și cele mai puțin frumoase din orașul nostru?

– Timișoara. Din Timișoara era Adrian Cornut, pe care l-am cunoscut la olimpiada de franceză de la Ploiești, în 1983. Mi-a cântat Beatles și Bob Dylan în ultima seară, iar eu i-am cântat niște compoziții, pe chitara lui Yamaha cu corzi de plastic. Mi-a influențat major destinul această întâlnire. Adi a murit. Păstrez pe undeva vreo sută de scrisori în care făceam schimb de idei culturale, filosofice, muzicale și de viață – într-o vreme de comunism crâncen… Iar el, cosmopolit „by default”, mi-a întâmpinat și încurajat multe din gesturile total atipice pentru o fată de la Huși, județul Vaslui. Timișoara. Fratele meu, mai mare cu 12 ani, tâlhărit și omorât într-o noapte în Parcul Rozelor. L-am înmormântat, în decembrie 1995, la Cimitirul Săracilor. Timișoara. Oraș în care am ajuns să cant și să-mi fac prieteni. Rămân la această realitate.

– Care este diferența între un muzician și un muzicant?

– Nemții folosesc exclusiv cuvântul „musikant”, desemnând orice om care se ocupă cu muzica. Johnny Răducanu se considera muzicant. Eu mă consider cântăreață. Mai ales când chiar cânt. Suntem ceea ce facem – zice Jung.

– Vei cânta sâmbătă seara la Timișoara, la Porto Arte. Ai vreun mesaj pe care vrei să-l transmiți melomanilor din acest oraș care iubesc muzica ta?

– Mesajul este de bucurie! Veniți să mă vedeți cântând. S-ar putea să fiți dezamăgiți că nu va fi ca-n filmulețele de pe Youtube. S-ar putea să vă placă în sfârșit cu adevărat, tocmai pentru că eu când cânt sunt altfel. Altfel. Nu s-au inventat chiar toate aparatele. A rămas loc pentru câte un om și pentru câte o surpriză de proporții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.