La 40 de zile după sărbătoarea Nașterii Domnului, în 2 februarie, creștinii sărbătoresc Întâmpinarea Domnului, unul din praznicele împărătești ale bisericii.
După Evanghelia lui Luca, când a trecut timpul cuvenit, pruncul Iisus a fost dus la Templul din Ierusalim, centrul vieții religioase a evreilor, pentru împlinirea orânduielilor Legii, potrivit căreia orice întâi născut de parte bărbătească trebuie închinat lui Dumnezeu. La templu au fost întâmpinați de preotul Simeon, căruia i s-a proorocit că nu va închide ochii până nu va vedea pe Mesia cel promis, și de proorocița Ana, ultimii credincioși din Legea Veche, considerați vrednici de a-L întâmpina pe Iisus în Templu. Preotul l-a luat pe Iisus în brațe, zicând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32), iar Sfintei Fecioare i-a spus: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34-35). Potrivit Evangheliei, și proorocița Ana lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim. Era momentul Trecerii de la Vechiul Testament la Noul Testament, fiul lui Dumnezeu fiind dătătorul legii noi, pe care o împlinea El Însuși.
Acest praznic împărătesc e atestat documentar la sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, iar la Roma, e menționat la sfârșitul secolului al V-lea, fiind generalizat în prima jumătate a secolului al VI-lea.
La sărbătoarea ortodoxă înfățișarea pruncului în fața lui Dumnezeu are cea mai mare semnificație, în timp ce pentru catolici, sărbătoarea era mai degrabă cea a purificării Mariei, după Legea iudaică.
