Alexandru Oprescu și Bogdan Chiriac sunt doi polițiști rutieri cu parcursuri diferite, dar unite de aceeași pasiune pentru lege și ordine. Oprescu, originar din Lugoj, a intrat în Poliție la 29 de ani, urmând exemplul tatălui său, și a ajuns să lucreze în cadrul Serviciului Rutier – Drumuri Naționale și Europene. Chiriac, născut în Bumbești-Jiu, Gorj, este în sistem din 2012 și, după o perioadă petrecută în mediul rural, s-a mutat la Timișoara pentru a fi alături de familie și de vocația sa: poliția rutieră.
Într-unul dintre cele mai spectaculoase cazuri recente, cei doi au descoperit, printr-o intervenție de rutină, mașina în care se aflau 10 milioane de lei furați din sediul Poștei Române din Timișoara. Faptele lor se adaugă unei cariere în care au trăit și momente dramatice, cum ar fi misiunea de la Recaș, unde un coleg și-a pierdut viața.
În acest interviu, povestesc cum arată munca de polițist rutier dincolo de sirene și uniforme: adrenalină, risc, decizii de secundă și o permanentă luptă cu timpul, cu pericolele – dar și cu indiferența.
- S-au arătat surprinși de capturare sau păreau să aibă un plan de scăpare?
Nu știam exact la ce ne înhămăm atunci când am oprit autoturismul.
Eram pe o stradă cu sens unic. N-am apucat să semnalizez. Ne-am apropiat și am ajuns în dreptul mașinii suspecte. După vreo 4-5 secunde, ne-am dat seama că și el a realizat cine suntem. Am format, cumva, un perimetru – ca un pătrat – pe strada cu sens unic și l-am așteptat la capătul străzii, pentru că știam că va ajunge acolo. Între timp, însă, s-au parcat și am zis „hai să mergem, sigur e aici”.
Eu conduceam autospeciala. Când am ajuns în dreptul lor, am observat două persoane. Una a escaladat gardul imediat, cealaltă a încercat și ea, dar s-a agățat de niște fire de sârmă ghimpată aflate deasupra. În cele din urmă, a renunțat și s-a aruncat înapoi. În acel moment l-am somat.
Inițial, am mers puțin cu mașina, am văzut că unul dintre ei se îndrepta în cealaltă direcție, am coborât din autospecială și l-am somat. S-a supus imediat. A fost o chestiune de câteva secunde. S-a întins singur la pământ, și-a pus mâinile la ceafă, ca și cum știa exact despre ce e vorba. A spus ulterior că i-a fost frică să nu fie împușcat. Era liniște completă în zonă, fără zgomot, și cred că acest lucru a amplificat tensiunea. A auzit clar somația și a reacționat imediat – de aceea s-a culcat la pământ.
L-am ținut lângă mașină o perioadă, verificându-i identitatea. Ne-a oferit detalii fără să încerce să se dea drept altcineva. N-a furnizat date false. Am comparat fizionomia cu baza noastră de date și s-a confirmat că era cine spune că este.
Ulterior am aflat că era posesor de permis de conducere. M-am întrebat de ce se ascundea dacă avea actele în regulă. Văzând că mașina avea numere de Franța, am început verificări suplimentare. În urma controlului, am găsit în interiorul autoturismului un al doilea set de plăcuțe de înmatriculare. Erau chiar acolo, în mașină. Le schimbaseră între timp.
A fost clar că e nevoie să investigăm mai mult. Între timp, am început să raportez incidentul. Văzusem și sacii din spatele mașinii — era evident că era ceva serios. Aveam un suspect lângă noi, iar celălalt era prin zonă, dar nu știam exact unde. Am solicitat sprijin. Nu eram siguri cum să procedăm mai departe.
Au venit colegii de la Secția 4. Inițial am cerut un echipaj, apoi am cerut sprijinul criminaliștilor. Asta a fost prima reacție: „Trimiteți un criminalist, că aici e ceva clar, palpabil”.
A fost o intervenție reușită. Dintr-o simplă acțiune de rutină, totul s-a transformat într-un caz serios. Atunci când tratezi fiecare situație cu atenție și profesionalism, ajungi la rezultate importante.
- A fost o cursă contracronometru?
A fost un timp foarte scurt din momentul încătușării până când am făcut apelul.
Ne-am dat seama de la început și am solicitat intervenția lucrătorilor din cadrul serviciului criminalistic, la cel mult un minut, două. Doar că am vrut să fixăm toate aspectele și fizic — adică strada, poziția autovehiculului, plăcuțele de înmatriculare care erau montate, precum și cele găsite în interiorul habitaclului vehiculului. Au fost niște indicii bune de la început, care ne-au condus să efectuăm verificări amănunțite și să ne gândim că mașina a fost folosită la o infracțiune.
- V-ați gândit, în acel moment, la amploarea cazului?
Amploarea cazului a fost… neașteptată. Până la urmă, nu m-aș fi gândit că banii ar putea fi transportați în niște saci, și, într-adevăr, aceștia trebuiau împărțiți în diferite feluri. Nici noi nu am știut de la început că era vorba de o sumă atât de mare – am aflat abia a doua zi.
Nici nu știam exact de unde ar fi putut proveni banii. Ne-am făcut unele bănuieli abia după ce am analizat situația. A fost bine că am reușit să prindem unul dintre suspecți. Mă gândeam, ulterior, că și dacă am fi găsit doar mașina și suspecții ar fi reușit să fugă, tot ar fi fost un pas important în anchetă.
- Care a fost primul gând pe care l-ați avut când ați văzut, efectiv, banii? A fost un moment de șoc, satisfacție, ușurare?
Cred că eram la telefon, să zic așa, sau vorbeam direct cu ofițerul nostru de serviciu. Mi-a spus ulterior că așa m-am exprimat în legătură cu ce am văzut. Am rămas mirat – vă dați seama – de ceea ce am putut observa în mașină.
Ne-am gândit, ulterior, că suspecții ar fi putut avea tot felul de obiecte asupra lor, precum arme.
Din fericire, am apucat să raportăm și asta a contat mult. Au venit colegii în sprijin. Chiar nu am fi putut gestiona singuri situația. Ne simțeam în siguranță, dar voiam să fim și mai siguri de ce aveam lângă noi, să-l putem păstra sub control efectiv.
La un moment dat, au sosit colegii de la Secția 4, cu un autovehicul dotat cu uși blocatoare în partea din spate. A fost un ajutor important. Când au ajuns și ei, le-am spus să se ocupe de suspect, iar noi am continuat să căutăm alte elemente ce ar fi putut fi folosite în câmpul infracțional.
- În astfel de cazuri, cum vă controlați reacțiile? E important să rămâneți neutri sau emoția e inevitabilă?
Ne stăpânim. Vă dați seama, în primul rând purtăm armament asupra noastră. Ne expunem, și o facem constant. Orice situație poate degenera, orice moment trebuie analizat cu foarte mare atenție în meseria asta. E o meserie frumoasă, dar în același timp și periculoasă.
- De-a lungul carierei, ați mai avut cazuri similare?
Am avut o situație similară cu o mașină cu numere de Franța. Eram pe strada Gheorghe Lazăr, și la fel, era un BMW cu numere de Franța. Am efectuat semnalul de oprire, dar șoferul a încercat să se sustragă. A pătruns pe o stradă cu sens unic, chiar în zona unei școli sau grădinițe, și și-a continuat deplasarea.
A lovit aproximativ șase mașini. Eram tot timpul în spatele lui. El conducea un BMW X5, iar eu eram cu un Volkswagen Polo. Practic, pe unde trecea el în forță, eu încercam doar să mă strecor.
L-am prins în momentul în care a lovit o altă mașină, iar persoana aflată în acea mașină a fost rănită. Ulterior, am aflat că suspectul nu avea permis și era sub influența substanțelor interzise. Mașina avea numere de Franța, dar din ce îmi amintesc, asigurarea nu era valabilă, astfel că persoanele implicate în accidente nu au putut fi despăgubite.
A fost, să zicem, o intervenție reușită. A fost și o acțiune mai specială.
Oamenii ne-au apreciat, mai ales că s-a întâmplat în jurul orei 15:00, într-o zonă foarte aglomerată, la intersecția din zona Iulius Mall – Consiliul Europei. În acel moment, suspectul n-a mai avut unde să fugă. Apoi am aflat că era recidivist. Am efectuat și atunci verificări suplimentare. A fost, într-un fel, o misiune frumoasă.
Între timp, ne-am mai confruntat cu diverse situații. Au fost și cazuri în care am fost felicitați pentru modul în care am acționat. De exemplu, nu am acceptat mită. Am avut chiar o situație cu o persoană aflată sub influența alcoolului.
Acum, orice intervenție, oricât de mică pare la început, se poate transforma într-o situație complexă. Trebuie analizată și gestionată cu mare atenție. Nu toate sunt ca acest caz, dar fiecare poate lua o întorsătură neașteptată dacă nu e bine cântărită din primul moment.
