Vizitele și chiar rezidențele regale au marca istoria Timișoarei de-a lungul veacurilor, iar aceste evenimente evocă și viața cetății din acele vremuri. Dimitrie Cantemir l-a însoţit pe sultanul Mustafa al II-lea pe câmpul de luptă împotriva trupelor imperiale habsburgice şi după înfrângerea de la Zenta din 1697 s-a retras împreună cu acesta în cetatea Timişoarei, acest episod fiind relatat în lucrarea sa „Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae” (Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman).
Banatul era o zonă pe care Cantemir o cunoştea bine, căci o studiase îndeaproape pentru importanţa ei strategică, Belgradul şi Timişoara fiind cetăţile prin care otomanii controlau întreaga regiune a Dunării de mijloc. Ajuns laTimişoara, viitorul domn al Moldovei şi-a ridicat cortul într-o vie din afara cetăţii. „Seceta extraordinară din acel an secase toate apele. Şi dacă cineva, pe întâmplate, da de vreun pic de apă stătătoare, trebuia ca mai întâi să omoare sau să vulnereze pe mulţi alţii înainte de a-şi putea măcar uda buzele, departe de a-şi putea stâmpăra setea”, povesteşte Cantemir în Istoria sa.
Din întâmplare, în via în care se instalase a descoperit un puţ acoperit cu pământ. „Mi-am mutat cortul deasupra puţului, l-am curăţat şi astfel am avut apă proaspătă şi curată pentru mine, pentru oamenii mei şi pentru caii mei”. Această descoperire era însă să-l coste viaţa. Într-o dimineaţă, când l-a trimis pe unul din slujitorii săi cu un ol de apă la bucătarul său, acesta a fost văzut de un soldat care i-a luat olul, a băut apa şi punându-i sabia în piept l-a ameninţat cu moartea dacă nu-i va spune de unde are apa. Tremurând de frică, slujitorul i-a dezvăluit taina puţului din cort, iar după ce turcul a răspândit vestea printre ai săi au pornit cu toţii, cu sabia în mână, să găsească izvorul de apă. „Ghiaurul” n-a stat prea mult pe gânduri, a mutat cortul şi a lăsat puţul liber. „Pentru a mă scuza, le-am zis că a fost un om mort în puţ şi l-am ascuns pentru că m-am temut că cineva ars de sete ar putea bea din el înainte de a-l curăţi şi prin aceasta poate să-şi spurce sufletul. Minciuna aceasta inocentă, dar necesară în acele împrejurări m-a scăpat de sabia acelor barbari, ba încă mi-au şi mulţumit pentru serviciul bun ce l-am făcut”, încheie Cantemir.
Exilul lui Cuza
Să facem însă un salt important peste timp. La trei zile după semnarea actului de abdicare din noaptea de 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza lua drumul exilului. Ultimele popasuri făcute de fostul domnitor pe teritoriile locuite de români au fost în comitatul Timiş, la Coşava, Lugoj şi apoi la Timişoara, unde a poposit împreună cu familia şi suita sa la cel mai vechi şi elegant hotel al oraşului, „Trompetistul”, aflat pe actuala stradă A. Pacha.
În cele două zile petrecute la Timişoara s-a întâlnit cu mai mulţi oameni de seamă ai oraşului, printre martorii oculari ai prezenţei sale la Timişoara numărându-se şi Ioan Slavici, aflat aici la studii. Ziarul „Temeszvarer Zeitung” relata că „astăzi după-amiaza (7 martie 1866 – n.n.), la trei jumătate, a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjutantul colonel Pisoschi, apoi de trei cameriste şi doi valeţi…”.
În seara zilei de 8 martie Cuza părăsea Timişoara, îndreptându-se spre Viena.
În timpul domniei sale, Cuza a luat măsuri pentru o permanentă şi oficială sprijinire a ardelenilor şi bănăţenilor, a ajutat financiar satele bănăţene în timpul foametei din 1860 şi 1864. Bănăţenii nu au uitat ajutorul primit de la domnitor şi în momentele grele ale începutului exilului l-au întâmpinat cu emoţie şi căldură.
După înfăptuirea Marii Uniri, Timişoara a fost vizitată în mai multe rânduri de regii României şi de alţi membri ai Casei Regale. În 1919, Regina Maria, însoţită de principesele Elisabeta, Maria şi Ileana au poposit, în drum spre Londra, în gara „Domniţa Elena” din Timişoara, împodobită cu steaguri româneşti, sârbeşti şi franceze, trupele aliate aflându-se încă în Banat.
În luna noiembrie a anului 1923, Regele Ferdinand Întregitorul şi Regina Maria au fost invitaţi la Timişoara pentru a fi de faţă la inaugurarea Şcolii Politehnice, înfiinţată printr-un Decret Regal semnat cu trei ani în urmă. În cele trei zile petrecute la Timişoara, familia regală a fost găzduită în apartamentele din Palatul Prefecturii, iar în oraş a fost o adevărată sărbătoare naţională. Regele Ferdinand a revenit la Timişoara în vara anului următor când a vizitat, printre altele, şi muzeul, fiind prima dată când pragul acestuia a fost trecut de un suveran. În toamna aceluiaşi an regele s-a aflat din nou în Banat, la Lugoj şi Timişoara.
Cum și-a întâmpinat orașul regele
Vizita a fost pregătită cu mult timp înainte: s-au avansat bani pentru refacerea edificiului Prefecturii din Piaţa Unirii, s-au ridicat tribune, s-a întocmit lista participanţilor la banchetul organizat în onoarea familiei regale, au fost cumpăraţi doi armăsari de rasă pentru a fi dăruiţi regelui în ziua sosirii. Cu prilejul vizitei regale au fost plantaţi stejarii care există şi astăzi în Piaţa Libertăţii. În vara anului 1925 Timişoara a fost vizitată de A.S.R. Principele Carol, iar la 4 octombrie Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de Principele Carol şi de Principesa Elena, au pus piatra de temelie la biserica ortodoxă română din Mehala. Pergamentul, semnat de rege, a fost închis într-o urnă zidită în temelia sfântului lăcaş având ca hram „Înălţarea Domnului”, ziua de pomenire a eroilor căzuţi în războiul pentru întregirea neamului. Carol al II-lea a revenit la Timişoara în vara anului 1936 – de această dată ca rege – presa vremii consemnând participarea sa la un banchet care a avut loc la Sigismund Mayer, proprietarul restaurantului şi cafenelei Palace. În luna octombrie, când venise la Lugoj să inspecteze câteva unităţi de manevre, a fost văzut şi la Timişoara, plimbându-se cu un automobil pe care îl conducea singur, iar când s-a reîntors de la Lugoj, i s-a făcut o primire impresionantă în gara Fabric, la care au participat peste 600 de străjeri şi cercetaşi, în frunte cu autorităţile locale.
Un rege după 50 de ani
M.S. Regele Mihai a vizitat Timişoara în septembrie 1942, însoţit de Andrei Mocioni, şi a vizitat la rândul lui muzeul oraşului, iar în 6 octombrie 1946, în prezenţa Regelui Mihai, a fost sfinţită Catedrala Mitropolitană, portretul său fiind pictat în pronaosul bisericii. După terminarea războiului, până la abdicarea sa forţată, Regele a semnat mai multe Decrete Regale pentru înfiinţarea Universităţii de Vest, a Facultăţii de Medicină şi a Facultăţii de Agronomie şi de Medicină Veterinară, a operei timişorene şi a filarmonicii „Banatul”. După instaurarea regimului comunist, unele iniţiative au fost abandonate şi reluate mult mai târziu.
Regele Mihai a revenit la Timişoara abia în 1997, după o îndelungată absenţă impusă de nedreptul exil la care a fost condamnat de regimul comunist şi de primele guverne postdecembriste, iar de atunci a fost în mai multe rânduri oaspetele oraşului.
