E perioada aceea în care oraşul devine „pustiu“. În care lumea se rupe de realitate, îşi închide telefonul mobil, îşi ia un binemeritat concediu şi se refugiază undeva. La bunici, la sat, la munte, în Grecia, fiecare după posibilităţi. Preţ de câteva zile te rupi de stres. Petreci zile fără agitaţii prea mari, totul e frumos, te alegi cu câţiva giga de poze şi filmuleţe, cunoştinţe noi şi ajungi şi la momentul în care revii în „burg“. Scapi de interminabilele cozi în trafic, ajungi să circuli normal şi sesizezi că magazinele sunt pustii, iar ştrandurile sunt umplute de turişti.
Când te întâlneşti cu cunoscuţi pe stradă, te bucuri sincer.
Îţi vine parcă să te bucuri şi de gunoaiele din spatele blocului în care sălăşluieşti. Sau de şmecherii de cartier, care se strâng la lăsarea serii şi îşi probează cauciucurile autoturismului cu care-şi etalează muşchii. Nu te mai deranjează atât de tare nici indivizii ăştia numiţi politicieni locali, care nu-şi urmăresc decât interesele proprii. Ai revenit acasă şi chiar dacă o grămadă de lucruri nu sunt aşa cum ar trebui, nu se poate să nu exclami „Timişoara, welcome back“. E un amor care nu poate fi înţeles din exterior. Însă, pentru timişoreni, explicaţiile nu-şi au rostul. Cu bune, cu rele, Timişoara e mon amour. Şi aşa va rămâne, în ciuda tuturor schimbărilor.
