Mărturiile șmecherului care a scăpat

Am ceafa lată, tricou mulat pe burtă pe care scrie ceva într-o limbă pe care n-o înțeleg (de ce mama dracului nu se mai găsesc alea cu “de puta madre”?), lanț de aur la gât (l-am luat de la ăla care-mi datora bani încă de când a plecat prima dată în Spania), mașină puternică, BMW, dacă se poate, dacă nu, orice e mare și intimidant pentru fraieri. Nu mă plictisesc, așa, ca idee. Mă trezesc când vreau, ies cu băieții prin oraș, fac bani, mănânc un mic, beau, râd, bat. Nu mă gândesc prea des la ce o să fac mâine sau peste un an, pentru că sunt șmecher, frate.

Orice discuție o închei simplu, cu un cap în gură (păcat că nu pot s-o fac și pe Facebook).

Dar vine o zi în care o fac lată. Apăs prea tare pe accelerație, whisky-ul ăla de pe masa pe care mi-au descântat-o maneliștii toată noaptea încă îmi răsună în cap, și uite așa, calc pe bec până îl fac țăndări. Am crezut că nu e nimeni acolo, cine naiba să umble pe stradă duminică la ora asta, și uite că s-a găsit una. A sărit în fața mașinii, jur! Și acum zace aici, pe trotuar, plină de sânge, nu mișcă, nu respiră. Și eu, eu ce să fac? Pușcărie? Așa că o tai. Doar nu-s prost s-o duc la spital și să dea poliția de mine.

Iar când totuși m-au prins, i-am înjurat și să vezi cum le tremurau nădragii ăstora, cu uniforma lor cu tot! Știu că le e frică și ei știu că eu știu. Dar știți de cine mi-a plăcut? De judecător! A înțeles pe loc că șmecherii nu au ce căuta la bulău. Bărbat adevărat. Și-a dat seama că nu-s pericol public dacă am lăsat-o pe nenorocita aia să zacă pe trotuar. A realizat că omul mai greșește, dar las-că ne înțelegem noi, nu, domnu’ judecător? A înțeles că eu și cu el, în esență, suntem la fel și că șmecherii ca noi nu plătesc niciodată. Nici șaormele, nici crimele.