Câinii zilelor noastre

În timp ce pe la televizoare se jeleşte de zor împuşcatul câine al lui Sorin Ovidiu Vântu, aproape că n-auzi vreun cuvânt despre botniţa portocalie pregătită câinelui de pază al societăţii. Proiectul de lege, lansat ca balon de încercare de regele gunoaielor Silviu Prigoană, aruncă la tomberon toate visele celor care au murit pe străzile Timişoarei pentru libertatea cuvântului. Proiectul vine dinspre PD-L, partidul care l-a emanat pe Traian Băsescu, cel care a condamnat din vorbe comunismul. Care ar fi reînviat în forma cea mai pură dacă proiectul Prigoană ar deveni lege. Nu că nu ar fi destui parlamentari care să voteze aberaţia cu gândul la vreun „găozar” care a scris despre învârtelile lor. Problema lor e că România face parte din UE şi trebuie să respecte nişte minime reguli, aici intrând şi libertatea presei. Această tentativă nu este decât un semn al alienării societăţii româneşti în aceşti ani.

Ca să nu mai vorbim de lipsa de reacţie a fandositei societăţi civile, prea preocupată de rosul oaselor decât de păzitul stânei.

Încercarea lui Prigoană nici nu ar fi existat dacă nu s-ar fi simţit slăbiciunea presei de către cei care şi-o doresc să o transforme total din câine de pază în unul de companie, ascultător şi bun de băgat în buzunarul de la sacou. Şi nimic nu-i ajută mai mult decât muşcăturile dulăilor, care astăzi fac sluj când e vorba de stăpân şi mâine muşcă din ceilalţi care fac exact ce făcea el. Cu nimic nu sunt mai buni cei care arătă cu degetul strigând că-s unii care-l apără pe arestatul zilei decât cei care-l mângâie pe câinele SOV-ului din buza televizoarelor. Pentru că, dacă mâine s-ar schimba personajul, rolurile s-ar inversa. Dar până la urmă, libertatea presei înseamnă ca fiecare să-şi spună opinia. Atât timp cât acest lucru mai este posibil şi mai sunt jurnalişti pentru care ştirea răne ştire indiferent de numele celor implicaţi , politicienii pot să nu doarmă liniştiţi.