De mai bine de douăzeci de ani, de când ne gospodărim în democraţie, problema culturii subvenţionate de stat este fiartă în toată apele, folosită cu mai mult sau mai puţin succes în propaganda de partid sau trasă pe linie moartă, după ce comentatorii formei fără fond se plictisesc să bată apa-n piuă. Ignorat în anii de „linişte” ai tuturor celor care se rânduiesc la guvernare, subiectul „cultură” este redeschis de fiecare dată când se face schimbarea de gardă, pentru că, nu-i aşa, în casa perdantului trebuie să dai cu bidineaua.
Noua jucărie culturală a actualei guvernări este bineînţeles Institutul Cultural Român. Nu e de ajuns că încă de la început noii stăpâni s-au pus pe epurări, nu e de ajuns că, pe lângă filialele din străinătate, ICR-ul are mai nou altele şi în ţară, fiind probabil singura instituţie de gen din Europa care funcţionează ca racul, astfel mâncând mult mai multe fonduri publice decât trâmbiţatele cheltuieli de care erau acuzaţi „foştii”. La toate acestea se adaugă ultimul scandal al proiectelor eligibile pentru finanţare ICR.
La prima strigare, marile festivaluri şi concursuri din România, care deja s-au afirmat în străinătate prin calitate şi clasă, nu s-au putut ridica, de exemplu, la nivelul evenimentului intitulat „Floarea giroceană”, printre puţinele proiecte eligibile din judeţul Timiş. Singura legătură acestuia cu cultura este însă casa de cultură. Ce impact internaţional poate avea o manifestare care ar putea trezi cel mult interesul comunei vecine? În mod clar asistăm la o poveste de film american – câştigă eroul căruia nu-i dă nimeni nicio şansă, este povestea lui David şi Goliat reeditată. Grav este însă că ne permitem să spunem poveşti pe bani publici, şi nu puţini.
După ce opinia publică din toată ţara s-a scandalizat, ICR-ul s-a răzgândit după contestaţii: alături de TIFF sau UNITER, şi al nostru PLAI a primit finanţare. Eroul muşchiulos s-a speriat şi a cârpit urgent spărtura în zid făcută tot de el. Deşi pare o veste bună, pe termen lung, spune multe despre cum va fi gestionat acest subiect de actuala guvernare. După ce au pus în fruntea ICR-ului un fan al caloriferelor şi al folclorului de cămin cultural, să nu se aştepte la minuni. În timp ce peste tot în lume, arta înseamnă experienţă vizuală, tactilă, auditivă nouă, în timp ce la bienalele europene artiştii dezvăluie o lume creativă extraordinară, în timp ce românul Adrian Ghenie vinde picturi de zeci de mii de euro prin Sotheby’s, noi ne întoarcem în timp, epigoni trişti şi înapoiaţi.
Creăm o generaţie de anti-cultură, care va ajunge să creadă că bucata de mămăligă este superioară unui sunet de vioară. Pielea ni se îngroaşă, auzul se toceşte, ochii sunt loviţi de miopie – o specie care mănâncă, doarme, se uită la televizor şi moare, cu convingerea că dacă nu se poate muşca şi mesteca, arta este bună doar de aruncat.
