Povestea profesorului orb care le explică copiilor nevăzători cum arată soarele

Nu au văzut niciodată un apus de soare şi nici chipul celei care le-a dat viaţă pentru că trăiesc în întuneric. Trăiesc cu speranţa că într-o bună zi vor scăpa din lumea umbrelor, însă, majoritatea nevăzătorilor vor rămâne cu acest vis neîmplinit. Cei 20 de copii orbi care învaţă la Liceul Teoretic “Iris” din Timişoara, singurul din partea de vest a ţării în care pot învăţa minorii cu probleme de vedere, au însă un profesor care înţelege ce înseamnă să nu vezi lumina. Constantin Cristache, de 36 de ani, se simte norocos pentru că a reuşit să vadă un răsărit de soare, trandafirii sau zăpada, dar la 28 de ani a fost ultima dată când a văzut lumina. Înţelege suferinţa elevilor pe care încearcă să îi înveţe, zilnic, că nu trebuie să îşi piardă speranţa şi că pot să trăiască aproape la fel ca un om normal, deşi nu pot să vadă. Bărbatul le explică copiilor cu probleme de vedere că pot să se joace sau să scrie pe calculator, să “citească” o carte sau chiar să utilizeze telefonul mobil, deşi pentru mulţi pare imposibil.

Constantin Cristache a fost un copil sănătos până la vârsta de un an şi jumătate, când, într-o clipă de neatenţie a părinţilor, copilului i-a intrat sodă caustică în ochi. Această întâmplare a însemnat şi condamnarea lui Constantin la întuneric. Nu a mai putut să vadă cu ochiul drept, iar cu cel stâng, parţial. Totuşi, aproape 20 de ani a putut să vadă, iar la 28 ani îşi aminteşte că “a fost ultima dată când am văzut lumina”. S-a născut în Bucureşti, însă a urmat Şcoala Specială pentru Nevăzători din Cluj, iar imediat după ce a intrat la facultate şi-a informat părinţii că “vreau să fiu independent, le-am transmis să nu îmi mai trimită niciun ban pentru că voiam să mă descurc singur. M-am angajat ca tipograf la şcoala unde am învăţat, adică tipăream manuale pentru nevăzători”. A terminat Facultatea de Litere, la Cluj, perioadă pe care nu o va uita niciodată pentru că “au fost momentele cele mai extraordinare din viața mea. Deși eram orb, colegii de facultate nu m-au privit altfel, și asta pentru că nu le-am dat ocazia. De exemplu, dacă îmi spuneau că ne vedem seara la nu știu ce bar, nu aveam nevoie de ajutor să ajung la barul respectiv, mă descurcam singur, așa că nu mă vedeau ca pe un om care trebuie ajutat”.

Bărbatul îi este recunoscător lui Dumnezeu că i-a dat șansa să vadă această lume, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp. Zâmbește și ochii îi sclipesc de fericire când ne vorbește despre faptul că știe ce înseamnă „iarba, soarele, culorile. Viața mi-a oferit posibilitatea să am vedere. Știu ce frumos este să vezi cum ninge și pământul cum se îmbracă în alb, am văzut pomi înfloriți, un apus sau un răsărit de soare”. A ajuns la Timişoara în urmă cu patru ani, când i s-a propus să le predea copiilor nevăzători sau cu probleme grave de vedere de la Liceul Teoretic „Iris” Limba şi Literatura Română şi Informatică. A acceptat noua provocare şi nu regretă că a ales acest drum, deşi nu i-a fost uşor să îi înveţe pe copii că pot duce o viaţă altfel.

Labradorul care îi ghidează paşii lui Constantin

Bărbatul de 36 de ani spune că poţi să fi independent chiar dacă trăieşti în întuneric, dar nu se poate vorbi despre o independenţă totală. Totuşi, profesorul de Limba Română şi Informatică nu are nevoie de ajutorul nimănui ca să ajungă de la locul de muncă acasă, se poate plimba singur prin parc, merge la cumpărături, circulă cu troleibusul sau chiar poate utiliza telefonul mobil. Constantin are, însă, un sprijin în casă, şi anume pe soţia lui, cu care este căsătorit de patru ani, pe care a cunoscut-o la şcoala pentru nevăzători de la Cluj. „Eu m-am mutat la Timişoara cu locul de muncă şi ea a venit în oraş să studieze şi am rămas împreună. Şi soţia mea are probleme de vedere, dar ea, totuşi, poate să vadă un pic cu ochiul stâng”, povesteşte Constantin.

Bărbatul ne spune cu un mic regret că a observat că fetele nevăzătoare sunt mult mai vulnerabile decât bărbaţii care nu pot să vadă şi pe lângă faptul că trebuie să trăiască toată viaţa cu gândul că au această dizabilitate, acestea se lovesc şi de mentalitatea oamenilor.

Constantin este de părere că oamenii ar trebui să înveţe să îi accepte pe nevăzători aşa cum sunt şi recunoaşte că a avut doar câteva prietene pentru că „o fată normală ar putea să se îndrăgostească de o persoană cu dizabilităţi doar din două motive: fie are o religie în care se promovează ideea că oamenii trebuie acceptaţi aşa cum sunt şi crede că aşa i-a fost sortit, fie sunt femei care ajung la o vârstă mai înaintată sau se consideră mai puţin frumoase şi acceptă să se mărite cu un nevăzător pentru că îşi spun ‹lasă că el mă acceptă aşa cum sunt›”.

Constantin Cristache ne povesteşte că, zilnic, se plimbă cel puţin 25 de minute pe jos, de la şcoală până în zona unde locuieşte, alături de camaradul său, Geo, un labrador pe care l-a primit cadou în urmă cu mai bine de un an de la Clubul Lions. Geo nu este un câine obişnuit, ci unul ghid, care a fost dresat timp de câţiva ani la o şcoală specială din Italia, astfel încât să devină cel mai bun prieten al unui nevăzător pentru că îi ghidează fiecare pas. Profesorul a renunţat la bastonul alb atunci când l-a primit pe Geo şi ne spune că nu s-a lovit de niciun obstacol, dar recunoaşte că urăşte tramvaiele pentru că „mi-e frică ca Geo să nu păţească ceva, mai ales că tramvaiele fac un zgomot infernal şi nu îmi dau seama niciodată cât de aproape sunt de mine, zgomotul se propagă în toate direcţiile”. Iar despre câinele pe care l-a primit cadou are doar cuvinte de laudă, „el este cel care mă conduce, are statut de câine ghid, adică îl pot lua cu mine chiar şi în restaurant, în taxi sau în Mall. El merge astfel încât piciorul meu să atingă şoldul lui, dar Geo nu mă duce acasă, mă conduce, are grijă de mine să nu mă lovesc de ceva, dar drumul îl ştiu eu”.

Constantin Cristache ne mărturiseşte că nu şi-ar fi permis niciodată să cumpere un astfel de câine, mai ales că un labrador este dresat ani de zile ca să devină un câine ghid pentru nevăzători. Dar este hotărât ca după cei zece ani când Geo va trebui „să iasă la pensie”, chiar dacă va scoate bani din bancă, îşi va cumpăra încă un câine şi va merge în Italia ca să vadă exact cum se desfăşoară procesul de dresaj. Constantin, însă, nu are de gând să îl părăsească pe Geo pentru că „este sufletul de care m-am ataşat foarte mult, o dată nu l-am mai văzut trei zile şi simţeam că sunt gol fără el”.

Ideea cum că nevăzătorii au cel de-al şaselea simţ este adevărată, spune Constantin pentru că deşi nu vede, simte dacă în faţa lui este un obstacol, şi asta pentru că bărbatul îşi dă seama după cum aude un sunet dacă este într-o cameră mai mare sau mai mică sau dacă în faţa lui se află un zid. „Vorbim despre ceea ce se numeşte ecolocaţie, simt că mă aflu în faţa unui zid fără să îl ating pentru că dacă bat din mâini aerul din faţa zidului blochează sunetul şi ştiu că se află ceva în faţa mea. De asemenea, şi simţul tactil este mai dezvoltat decât la oamenii obişnuiţi”, explică profesorul de Informatică. Bărbatul spune că are simţurile atât de dezvoltate încât îşi dă seama dacă trece o fată frumoasă pe lângă el şi chiar îşi întoarce capul după ea pentru că „frumuseţea de propagă, există o armonie între ceea ce au în suflet şi felul în care arată oamenii”.

Constantin îi învaţă pe elevii orbi să lucreze pe calculator

Elevii de la Liceul Teoretic „Iris” ştiu să scrie pe calculator, să intre pe Internet şi chiar să se joace, deşi sunt nevăzători. Pare imposibil, dar Constantin Cristache i-a învăţat pe copiii cu probleme de vedere că dacă îşi doresc, se poate. Totul cu ajutorul unui software numit JAWS, special creat pentru nevăzători, cu ajutorul căruia pot auzi „vocea” calculatorului. Mai exact, în momentul în care se deschide o pagină în Word, o voce din calculator le spune nevăzătorilor pe ce tastă au apăsat. De asemenea, există site-uri create pentru orbi, cărora le sunt trimise fişiere într-un anumit format şi se retrimit în fişierul dorit de Constantin Cristache, astfel copiii pot asculta o carte.

Ca să ne convingă, profesorul de Informatică a deschis calculatorul urmând paşii transmişi de voce şi a listat o foaie, a reuşit să intre pe Google şi chiar pe un site pentru nevăzători. Constantin spune că există o concepţie cum că „lumea virtuală nu are cum să fie accesibilă pentru nevăzători, dar eu vreau să le demonstrez că nu este adevărat. Copiii sunt foarte deschişi, dar mai greu este de lucrat cu mentalitatea şi prejudecăţile părinţilor, mulţi dintre ei consideră că este imposibil”. Bărbatul are chiar şi pe telefonul mobil o aplicaţie pentru nevăzători cu ajutorul căreia în doar câteva secunde poate să trimită un mesaj, să sune sau să citească ştiri pe Internet. Mai mult, în cazul în care Constantin este curios să afle cum arată persoana cu care stă de vorbă, trebuie doar să îi facă o poză, care este trimisă pe un forum pentru nevăzători şi în doar câteva clipe primeşte toate detaliile despre interlocutorul lui.