Cei trei ani şi jumătate de acasă

Dacă ai proasta inspiraţie să te opreşti pe stradă la îndemnul a două băbuţe aparent simpatice, poţi afla lucruri geniale. Fie că fata uneia din ele are o boală incurabilă şi are nevoie urgentă de bani, fie că trebuie să-ţi cureţi sufletul, drept urmare eşti invitat la nu ştiu ce întrunire care seamănă de la o poştă cu ceva sectă. În schimb, dacă stai cuminte la coadă într-o instituţie publică, te trezeşti că alţii trec pe lângă tine de parcă ai fi omul invizibil. Cert este că în zilele noastre, tupeul unora atinge cote greu de imaginat într-o societate „normală“.  Şi totuşi, eşti tentat să nu cedezi, în speranţa că odată ş-odată bunul simţ va triumfa şi pe la noi. În breasla jurnalistică, o sumedenie de articole sunt preluate de unii colegi, cuvânt cu cuvânt. Ca să nu mai vorbim de poze. Sau orice altceva, căci s-a instaurat zicala dacă-i pe net e pe gratis.

În oceanul ăsta de nedreptăţi, unii oameni încearcă să fie amabili. Săritori. Fiindcă aşa e frumos. Drept răsplată, se aleg cu felicitări tacite, mulţumesc-uri care au umplut nenumărate poduri şi promisiunea că poţi apela oricând la serviciile celor pe care i-ai ajutat. Evident, atunci când ai şi tu nevoie de ceva, individul nu-ţi răspunde la telefon. Sau îţi spune ceva de genul „te-aş fi ajutat cu mare plăcere dacă era de competenţa mea“. Ideea este că noţiunea de cei şapte ani de acasă e ceva „vintage“. Mai mult, chestia asta e sinonimă cu „a fi fraier“ în ochii şi minţile celor care ne înconjoară şi ne calcă pe bătături zilnic. E tot mai greu să fii atent cu toată lumea, să zâmbeşti în permanenţă şi să te întreţii cu toţi rataţii care au ajuns în funcţii măricele doar prin lipsa celor şapte ani de acasă. Aparent, e o luptă inegală. Şi totuşi, nu trebuie să predăm armele. E o chestie de adaptare, la urma urmei. Drept urmare, în ţărişoara asta e bine să aplici metoda celor trei ani şi jumătate de acasă. Cu cine merită, să fii săritor. Iar pentru ceilalţi, un sincer I don’t care.