Ce ocazie mai bună pentru politicienii români să se umfle-n penele declarațiilor bine ornamentate decât ziua lui Mihai Eminescu, acest poet național al românilor de pretutindeni a cărui figură mai răsare doar în 15 ianuarie pe micile ecrane? Nu de alta, dar 15 ianuarie este declarată Ziua Culturii Naționale și iată că cei pe care i-am ales (sau nu) se simt obligați să recite vechea poezie (proastă): cultura este importantă, trebuie să depunem eforturi, trebuie să ne implicăm, politic și administrativ. Bla, bla, bla.
„E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”, nu? E ușor să faci declarații pe Facebook, în condițiile în care bugetul pe anul 2015, aprobat recent, pune la coadă, din nou, cultura. Anul acesta, ministerul va primi 537,16 milioane de lei, mai puțin decât în 2014, când a fost tăiat cel din 2013. Și tot așa. Unde a fost consensul politic atunci când s-a redactat proiectul bugetului, a trecut prin comisii și apoi a fost votat? Știu: țara se zbate la limita civilizației și noi ne pieptănăm pe muzica lui Mozart. În acest caz însă, declarațiile de ieri ar fi trebuit să sune așa: „Azi e Ziua Culturii Naționale, însă noi am băgat-o în faliment pentru că și așa suntem săraci. I-am dat cei mai puțini bani anul ăsta și nu ne pare rău. La mulți ani!”
Însă chestiunea e departe de a fi atât de simplă. Nu credeți nimic din ce spun acești oameni pe tema asta. Bani sunt, și nu puțini. Îmi amintesc doar de o distribuire a fondurilor pe proiecte a unei direcții de cultură naționale, unde cele mai mari sume au fost atribuite unor ansambluri obscure de muzică populară, formate de copii de generală din câteva sate.
Cu tot respectul pentru folclorul autentic, asta nu e cultură.
Este, în mod evident, expresia incompetenței crase din această zonă. Ca și în alte instituții, și în cele de cultură șefii sunt numiți politic, iar asta rareori ajută la dezvoltare reală. Puținele „firme de stat” de cultură performante sunt conduse de oameni curajoși, care nu se tem de lupta cu troglodiții sistemului. E adevărat, susținerea privată a culturii contribuie în egală măsură la sănătatea acesteia, însă guvernele încă au un rol important în supraviețuirea ei. Atâta timp cât o vom lăsa la coadă atunci când vorbim de finanțare și o vom mărita cu miniștri fără cojones, care nu sunt în stare să ceară ce i se cuvine, cultura românească, în esența ei, va dispărea treptat.
Plătiți cu salarii de lucrători la salubritate, luptându-se pe posturi puține sau străduindu-se să-și facă loc în galeriile și sălile prăfuite, locuite de dinozauri ai ideii de artă, tinerii care mai vor să activeze în zona asta umplu companiile de teatru, orchestrele sau casele de licitații din Occident. Pe termen lung, este un exod mai grav decât al IT-știlor sau medicilor. “Lucrătorii” din cultură iau cu ei conștiința și demnitatea acestei națiuni, lăsând o carcasă goală pe dinăuntru, o amintire a acestei singure trăsături care ne face să rămânem oameni.
