Portrete evanescente ale sinelui

La Galeria Calpe expune, până pe 7 iunie, Suzana Fântânariu, desen în tehnica aqua, portrete evanescente ale sinelui.

Dumnezeu ne-a programat goi pentru eternitate şi atunci când aspiraţiile omenirii au fost îndreptate mai curând către Grădina Raiului şi către marea milă a Creatorului, omul s-a înfăţişat gol, armonios şi strălucitor asemenea chipului şi înfăţişării Întâiului său Model.

Formată în cultura tradiţională a imaginii, Suzana a căutat permanent soluţii de evaziune din enunţurile preexistente, chiar dacă din punct de vedere formal, ea este o analistă voluptoasă a realului, o conştiinţă fascinată şi sedusă de spectacolul enorm al culorii, o hedonistă, până la urmă, care celebrează frumuseţea creaţiei pe măsură ce o descoperă şi o ia în posesie.

Desene din această serie a portretelor aqua, individualizează, propun psihologii, identifică laconic sau aproximează narativ, creează o atmosferă atât de diferită de la un portret la altul, integrând-o într-un ansamblu imaginar, dincolo de limitele lui plastice sau convenţionale. Însă dimensiunea cea mai importantă a desenelor ei este candoarea lor, lipsa oricărui artificiu şi capacitatea, rar întâlnită la artişti, de a folosi totul doar ca un pretext pentru a vorbi discret despre sine. Această contiguitate a graficii cu interiorul naşte, în mod legitim, următoarea întrebare: câtă libertate a gestului, câtă jubilaţie a privirii şi câtă grijă pentru forma de exprimare există în aceste desene şi dacă nu cumva ele sunt doar consecinţa unei predispoziţii pioase şi a unei simple capacităţi de a destăinui. Valoarea şi autenticitatea desenelor Suzanei nu stau în noutatea limbajului, în rediscutarea expresivităţii lor ori în inovaţii de natură tehnică, ci tocmai în această destăinuire intimă, în multă contemplaţie edenică. Portretele sunt locuite de artistă însăşi, sunt purtătoarele unui mesaj subtil despre sine, sunt înfăţişare morală şi angajament filosofic. Înfăţişare morală fiindcă prin câmpul fragil al culorii vorbeşte simplu, sfios şi, de multe ori, naiv, despre sine, îşi mitologizează urmele şi caută să descopere, în linii, în pete şi în haşuri, amprentele identităţii personale.

Filosofic fiindcă prin trans-substanţierea culorii, portretele devin simptomul unei mari angoase în faţa încremenirii şi a morţii, de aceea pata de culoare se transformă într-un vehicul al vieţii care tinde să se manifeste exploziv, ca singură alternativă la neant.

Foto: Ciprian Chirileanu