În cel mai vestic oraș al țării, la Sânnicolau Mare, fotbalul a îmbrăcat prima dată veșmintele alb-albastre în anul 1957. A fost momentul când conducătorii a două echipe locale – Recolta Sânnicolau Mare, care era considerată echipa țăranilor, a celor simpli, respectiv Progresul Sânnicolau Mare, în care evoluau oameni care făceau parte mai degrabă din „pătura intelectuală” a orașului de pe Aranca – au fost pe aceeași lungime de undă și au decis că este nevoie de un singur suflu fotbalistic, iar numele ales e mai mult decât sugestiv: Unirea.
În 1947, cu puțin timp după ce lucrurile păreau să se așeze, la nici doi ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, odată stadionul construit, fotbaliștii îmbrăcați în culorile dătătoare de speranță, ca ale unui cer senin, începeau să adune lumea la stadion.
Fotbal de 115 de ani
Sfera de piele a ajuns pe meleagurile din Sânnicolau Mare mult mai timpuriu. O primă asociație sportivă, intitulată „Sânmiclăușana”, care s-a ocupat de fotbal, a luat ființă în 1902, desfășurându-și activitatea pe un teren de fotbal din apropierea zonei în care se află acum Gara Mică, acolo unde sportul rege avea să-și desfășoare activitatea până înainte de construcția actualei arene.
La modernizarea treptată a sportului din cel mai vestic oraș al țării a contribuit substanțial o altă asociație sportivă, „Șoimii României” — înființată de frații sânmicloșeni Farca, veniți cu bani de peste ocean — care s-a manifestat ca o rampă de lansare înspre fotbalul modern pentru echipa Unirea, nu însă înaintea unei perioade de pauză, de aproximativ șase ani, atunci când aproape întreaga lume era preocupată de război.
Deși data exactă este incertă, construcția arenei a fost finalizată undeva înaintea mijlocului anilor ’50, numindu-se simplu, stadionul „Unirea”, cu o capacitate de aproximativ 3-5.000 de locuri. Totuși, pe parcursul anilor s-a dovedit a fi mult prea mare față de o dragoste pentru fotbal ce a început, treptat, să se altereze.
Momentul ‘57
Deși pe parcurs nimeni nu a admis acest lucru, între cele două localități vecine, Tomnatic și Sânnicolau Mare, a existat o rivalitate ascunsă încă dinainte să se formeze primul embrion fotbalistic, care s-a manifestat ca o motivație extrinsecă. În același an, în ambele așezări timișene, s-au format cele două „Uniri” care au dat naștere unor dueluri spectaculoase duse pe dreptunghiul verde, pe de o parte în alb-roșu, pe de cealaltă parte în alb-albastru, la care asistau mii de suporteri. Întâlnirea lor a avut loc de abia după ani în care echipele de fotbal s-au cizelat în eșaloanele județene sau regionale.
Între timp, în cel mai vestic oraș al țării, având ca resort Cooperativa Meșteșugărească „Bănățeanul”, o altă echipă de fotbal încerca să iasă din umbra Unirii: Voința Sânnicolau Mare. La început, trupa cooperativei juca tot în „casa” alb-albaștrilor, însă ulterior s-a mutat pe arena de lângă fostul ștrand termal, acum în paragină. O fotografie document de la sfârșitul anilor ’60, la puțin timp după ce Unirea trecea de prima decadă, îi surpinde pe fotbaliștii sânmicloșeni încă în campionatul județean.
Perioada romantică și anii de glorie
Nici Sânnicolau Mare nu făcea rabat din a se înscrie pe lista orașelor cu potențial pe vremea ceaușistă. Fabricile din oraș reuneau, zilnic, mii de muncitori, veniți și din alte zone pentru a-și desfășura activitatea într-o tihnă caracteristică unei localități de mici dimensiuni. La capătul sezonului ’72-’73 Unirea reușea, în premieră, să scoată capul pe a treia scenă fotbalistică din România.
Au urmat probabil cei mai frumoși ani din istoria echipei alb-albastre, meciurile reunind în tribune chiar și mii de spectatori.
De departe, cel mai vizionat duel era, de fiecare dată, cel împotriva rivalei Unirea Tomnatic, care și-a consumat episoadele pe durata a mai multor sezoane. Pentru prima dată, cel mai aproape de promovarea în Divizia „B”, a fost în sezonul ’78-’79, când principala contracandidată era Unirea Alba Iulia, echipa care l-a format în acea perioadă și pe Cornel Țălnar, transferat la Dinamo.
Erau printre ultimele runde, iar trupa din Cetate, venită pe Aranca, a fost învinsă cu 1-0, iar speranțele timișenilor se încingeau. Ar fi fost să fie, dacă albaiulienii nu beneficiau de o victorie cu 3-0 la „masa verde”, împotriva lui ICRAL Timișoara, cu care inițial făcuseră doar egal, decizie venită de la București, în care cei din Sânnicolau Mare bănuiau mâna „lorzilor” fotbalului-blat, care era în floare pe meleagul carpatin.
Au urmat meciuri de referință, în care, printre altele, au prins-o pe UTA Arad în declin, învingând-o și într-un meci de Cupa României, dar și în alte jocuri amicale, care l-au adus în fața sânmicloșenilor și pe Helmuth Duckadam, ce avea să devină „Eroul de la Sevilla”. Unirea Sânnicolau Mare a devenit ca un magnet pentru numele importante ale fotbalului timișean, care băteau în retragere. Dan Păltinișanu, fostul stopper al Politehnicii, marcator contra scoțienilor de la Celtic Glasgow, avea să evolueze timp de două sezoane pentru trupa de pe Aranca, la fel ca și Tavi Roșca.
Nu a fost doar atât. Pentru alți fotbaliști Sânnicolau Mare a fost punctul de plecare spre fotbalul mare. Titi Varga, pentru că nu avea loc în lotul Politehnicii, a fost adus de la centrul de juniori „Luceafărul” și, de aici, avea să cunoscă o singură direcție, care l-a îndreptat, pe rând, la ASA Târgu Mureș, Politehnica Timișoara, Dinamo București, dar și la echipa națională. Cărpinișan, Florin Macavei, Almășan sau Boldor s-au numărat printre sportivii care, de la Unirea alb-albastră, au plecat spre fotbalul din Divizia „A”. De asemenea, alți trei sportivi creați la Sânnicolau Mare, au evoluat pe prima scenă fotbalistică a țării, la CFR și Poli Timișoara: George Volar, iar mai apoi fiii acestuia, Mircea și Gheorghe.
Evadarea din anonimat
După căderea comunismului Unirea a revenit în eșaloanele inferioare. În vara anului 2002 sânmicloșenii se aflau la capătul unui nou sezon fără reușite, terminând pe poziția a 12-a în Divizia „D”. Totuși, autoritățile locale au decis să cumpere locul din „C” al Mureșului Deva, ca mai apoi, o gașcă de nebuni reunită pe Aranca, să scrie istorie.
După un singur an petrecut în C3, avându-l ca antrenor pe Daniel Mănăilă, Unirea Sânnicolau Mare a promovat pentru prima dată în istorie, în Divizia „B”. Au urmat trei sezoane în ceea ce a însemnat vârful fotbalului pentru sânmicloșeni și, imediat după retrogradarea în „C”, avea să câștige sezonul 2007-2008 și să revină în „B”.
Fotbalul care nu mai contează. ASA, medalii?
Momentul celei de-a doua promovări a culminat cu schimbarea conducerii, chiar în acel an având loc alegerile pe plan local. Unirea Sânnicolau Mare câștigase seria a V-a Ligii a III-a cu 68 de puncte, patru mai multe decât principal urmăritoare, ACU Arad, într-un sezon cu 18 echipe. Conducerea recent instalată a decis să vândă locul lui ASA Târgu Mureș iar ardelenii, neajungând mai jos de „B” ulterior, au câștigat la capătul sezonului ’13-’14 titlul de vicecampioni naționali. Cumva, locul cumpărat de la Sânnicolau Mare le-a ținut noroc târgmureșenilor…
Între timp, în vest s-a decretat sportul de masă, a cărei ștachetă este menținută la nivelul actual, ascunzându-se sub intenția de a crea tineri fotbaliști. Echipa de fotbal a fost retrogradată deliberat în ultimele eșaloane fotbalistice. În sezonul ’10-’11 termina Liga a V-a, seria I, pe locul trei, în spatele Nerăului, lângă Grabaț, ca un an după să promoveze în „D”, unde a evoluat până azi.
Acum, actualul lot al Unirii Sânnicolau Mare se pregătește pentru un alt sezon probabil lipsit de semnificație. A debutat cu un eșec, 0-3 la Bazoș, și un succes, cu 1-0 la Periam, în primele două runde ale Ligii a IV-a, ediția 2017-18.
Unirea Sânnicolau Mare la promovarea în B: Toma Stoianov, Marius Stanache, Adrian Grijincu, Doru Siminiceanu, Adrian Boldor, Răzvan Mitric, Cristian Uftineanț, Mihăiță Hromei, Petre Bălăban, Valentin Grigore, Marius Postolache, Andrei Rați, Safar, Tărnăuceanu, Bota, Ion Feneș, Bran, Constantinescu. Antrenor principal: Daniel Mănăilă.
