Sigur că este excelent că, în 2021, Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Sigur că merităm, orice ar spune lumea. Sigur că lucrurile încep să se miște pe aici, cu bune și cu rele. Sigur că, în sfârșit, cultura devine „fashion”, iar asta chiar nu e rău. În ansamblu, Timișoara se face tot mai bine.
Există însă un substrat fin în această comunitate pentru care „prietenia dintre popoare” este aproape un brand. Este acea aversiune, dacă nu cumva e un cuvânt prea tare, pentru alți români. A, nu, nu față de ardeleni și – culmea – tot mai puțin față de „mitici”. E vorba de cei pe care unii timișoreni îi clasează, din cine știe ce motive, drept cetățeni de mâna a doua – oltenii, moldovenii. Neobișnuit este că nu este o declarație fermă, un lucru spus sus și tare. Dimpotrivă, această atitudine iese pe alocuri, discret.
În sufragerii sau la bere e una, dar se observă și în spațiul public, tot mai des. De obicei, sub formă de miștouri fără umor. Folosirea perfectului simplu, ca pe ceva peiorativ. Imitarea unui accent, încadrarea într-o tipologie. E fain să râzi de cum parchează oltenii. Și e un obicei să exclami „eh, moldovean!”. Iar faza a doua a acestei ofensive molatece este convingerea că „ei” au stricat orașul, că nimic nu mai este cum a fost.
Sigur că nimic nu mai este cum a fost. Ar fi tragic pentru un oraș care se crede mare ca lucrurile să nu se schimbe. Iar schimbarea nu înseamnă numai venirea nemților sau a americanilor să lucreze la noi, ci și a românilor din alte orașe, de la Caransebeș la Drobeta Turnu-Serverin, de la Piatra Neamț, la Focșani. Deschiderea unei metropole este totală, nu doar spre cei care vorbesc englezește. Un oraș cu un adevărat spirit european nu strâmbă din nas ca o prințesă frustrată atunci când coboară în mijlocul plebei.
Mai e puțin până în 2021. Trebuie să pregătim însă nu numai cultura pentru sărbătoare, ci și mentalitatea. Să o scuturăm un pic de praf. Nu se cade, dragi timișoreni, să ne purtăm ca niște oameni mici când un viitor atât de mare ne bate la ușă.
