În sudul Banatului trăieşte cea mai mare parte a comunităţii cehe din România, în câteva sate întemeiate începând cu anul 1823, de colonişti aduşi pentru exploatarea pădurilor din zonă. Localnicii îi numesc „pemi”, nume derivat din regiunea de baştină, Boemia. Multe sate întemeiate de cehi au dispărut deja, dar comunităţile de cehi care mai trăiesc în judeţul Caraş-Severin şi-au păstrat până astăzi limba, obiceiurile şi tradiţiile.
Cele mai vechi sate
Primii colonişti au fost aduşi de baronul Iosif Magyary, un om înstărit din Oraviţa, care avea în zonă o afacere de exploatare a lemnului şi a plătit agenţi pentru a-i procura mână de lucru pricepută. Colonizarea a început în 1823, cu 52 de familii aduse din regiunea Středočeský kraj. Erau fierari, lemnari şi tâmplari din Plzen şi Clatov, cărora baronul le promisese lemne pentru construirea caselor şi câte două jugăre de pământ. Şi-au luat de acasă doar câteva unelte, haine şi mâncare de drum, pe care le-au încărcat în care cu boi şi, după o călătorie de două luni, au început ridicarea primului sat de cehi din sudul Banatului, Sfânta Elisabeta (Svatá Alžběta).
În anul următor au sosit noi familii de cehi, formând cu cei dintâi veniţi colonia Elisabeta, cu 152 de familii, iar un an mai târziu, al treilea val de colonişti cehi plecaţi din regiunea Şumava, împreună cu câteva familii germane din Boemia, au întemeiat, nu departe de Sfânta Elisabeta, aşezarea Sfânta Elena (Svatá Helena), al doilea sat de cehi înfiinţat în Banat. Aşezările întemeiate în zona Clisurii Dunării, bogată în resurse dar slab populată la vremea respectivă, au primit numele fiicelor baronului Magyary.
Satul părăsit
Pe locul ales pentru întemeierea satelor, coloniştii au tăiat pădurile, şi-au ridicat casele şi şi-au amenajat grădini, iar cea mai mare parte a lemnului de pe terenul defrişat şi transformat în teren agricol a fost livrată baronului. După ce minele pe care acesta le avea în proprietate au dat faliment, baronul a părăsit zona iar cehii care erau meşteri în tăierea lemnului dar nu şi în comercializarea lui nu şi-au mai găsit rostul, mulţi reîntorcându-se în locurile de baştină. Un nou val de emigraţie a marcat anii interbelici, când mulţi cehi din satele bănăţene au plecat în Argentina. Satele au a fost întemeiate într-o zonă muntoasă alcătuită din roci cristaline, unde alimentarea cu apă a fost întotdeauna o problemă deoarece nu exista nici un izvor, iar apa câtorva puţuri săpate la mare adâncime la Sfânta Elisabeta s-a poluat. Din cauza greutăţilor aprovizionării cu apă, satul a fost părăsit, iar locuitorii s-au mutat în satul vecin, Sfânta Elena.
Satul este aşezat la doar câţiva kilometri de vechea comună Coronini, de pe malul Dunării, în vecinătatea unei cetăţi medievale, şi este în prezent cea mai veche aşezare bănăţeană locuită de o însemnată comunitate de cehi, care reprezintă aproape întreaga populaţie a satului. Prima şcoală a fost construită în 1852 şi tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a ridicat o biserică romano-catolică şi una evanghelică. Odinioară, Sfânta Elena a fost o localitate deosebit de prosperă, dar după închiderea minelor de la Moldova Nouă, mai bine de jumătate dintre localnici au emigrat în Cehia în ultimele două decenii.
Astăzi, satul are mai puţin de 400 de locuitori, cei mai mulţi vârstnici, dar cuprinde cea mai mare comunitate de cehi din România.
Aceasta a reuşit să păstreze aproape intact modul tradiţional de viaţă al vechilor colonişti, fiind o adevărată oază etnografică. Localnicii încearcă din răsputeri să promoveze turismul, care pare singura posibilitate de supravieţuire a satului în viitorul imediat. Deşi au rămas puţini copii, între 1996 şi 1998 statul ceh a contruit o şcoală în cadrul unui program guvernamental, cu cele mai moderne dotări. Un singur învăţător predă la clasele primare, toţi copiii învăţând într-o singură clasă, iar cei mai mici şcolari nu ştiu deloc româneşte, căci în sat trăiesc doar câţiva români, iar în familie se vorbeşte limba cehă.
Surse foto: wikipedia.org, istoriabanatului.wordpress.com
