Pentru amatorii de petreceri din întreaga țară, numele lui K-lu este cât se poate de cunoscut, şi asta fiindcă D J-ul timişorean (născut în Hunedoara) a fost invitat să presteze la o serie de evenimente din cluburi, atât ca DJ cât şi ca „turntablist” – artist implicat în mai multe proiecte muzicale. Născut în 1976, artistul care în buletin figurează cu numele de Alin Constantin ne-a acordat un interviu în care ne-a povestit amănunte inedite despre cariera sa, dar și „dedesubturile” noului său proiect numit Ken Pith.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică și care au fost primii tăi pași în acest domeniu?
– Nu am pe nimeni în familie muzician. Până la Revoluție aveam pickup și casetofon, cei maturi ne dădeau ce să ascultăm. Cultura noastră a fost făcută cu MTV. Când am văzut primele clipuri, a fost un șoc. Erau antene parabolice și vedeam cum se manifestă alții. Pe la noi încă erau șlagăre. La început am dansat breakdance pe Afrika Bambata și alții. Apoi au început combinațiile și era interesant. Pe vremea aceea la noi trebuia să fii depeșist sau rocker. Noi nu aveam identitate. Dar, am văzut că și afară fuzionau diverse stiluri. În 1995 cântam în trupa Ză Ics din Hunedoara. Eram solist vocal. Noi îi spuneam hardcore. De fapt trupa era deviată dintr-o formație de hip hop. Am avut vreo 10 piese și am tras și un demo într-un apartament de bloc.
– Care a fost primul album pe care ți l-ai cumpărat?
– A fost o casetă cu Technotronic. Am cumpărat caseta din piață, în Hunedoara, când au apărut primii comercianți. Se vindeau casetele pe atunci direct de pe bordul mașinilor și erau scumpe pentru acea vreme.
– După o pauză de muzică ai ajuns la Timișoara. Cum te-ai reapucat de muzică?
– Visam să găsesc o altă metodă de exprimare, de aceea am venit la Timișoara. La Hunedoara nu aveam nicio șansă. Am mai fost și la festivalurile de la Delahoya din Cluj și mergeam și la concerte de rock. Eram barman la clubul Evolution și acolo erau evenimente. După party, coboram jos și mă uitam la scule, încercam să văd ce se întâmplă. Pe vremea aceea nu exista Internet dar aveam o pasiune pentru asta. La un moment dat am organizat un concurs de DJ și am pus muzică cu Faust. Primul nostru afiș era scos la imprimantă, alb-negru. A venit lume la noi, aveam mulți prieteni. După aceea mi-am luat pickup-uri și am exersat o vreme, dar era greu să faci rost de muzică pe viniluri. Încet – încet am ieșit la chefuri la Pod 16, acolo au fost primele chefuri cu muzica oarecum pregătită.
– Cum ți-a venit idea de a introduce replici din filmele românești între piese?
– Mergeam la chefuri și vedeam pe line – up trei dj. Nu știam cum arată fiecare. De multe ori se schimbau între ei și nu știai care cine e. Atunci nu se oprea muzica în momentul când se schimbau artiștii. Mă obseda asta. Să anunț puțin muzica. Așa, mi-am făcut intro-uri de prezentare. Un fel de semnătură. O amprentă. După care mi-a venit idea să fac aceste intro-uri românești. Am observat că aveau efect. Lumea era mirată. Mi s-a părut că se dezinhibau și treceau la dans. Pas cu pas am început să fac șli piese, după care am adăugat animații și tot așa…
– De unde îți vine porecla de K-lu?
– Nici nu mai știu, de la inceput aveam numele ăsta. Mi se zicea horse și calu, poate pentru că-s mai solid așa…
– Cum te-ai hotărât să lansezi piese?
– Totul a venit treptat. Aveam două trei piese care rulau fără clip. Le montam cu video și aveau alt impact. Atunci s-a deschis filmul ăsta cu filme românești. Le aveamn video pe net. M-am gândit ce ar fi dacă le-aș face și audio. Ideea cu discul a venit într-o perioadă în care am vrut să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat. A fost un șoc, lumea a primit bine și am mers mai departe.
– Cât de greu este să scoți o piesă în care folosești replici din filme românești?
– Mă uit zile intregi la filme si aleg ce îmi place. Da, sunt un șoarece de noapte. Încerc ca în fiecare piesă să fie un anumit fel de glume. La „Tratament bun” tema e viciile. „Pac Pac” are altă temă. E mega mult de lucru. Cea mai grea parte e atunci când e aproape gata piesa și cauți anumite replici. De exemplu îmi trebuia cuvântul armă sau zâmbet. Mă uitam din nou la o grămadă de filme pentru a le descoperi.
– De puțin timp ai pornit un nou proiect.
Te-ai plictisit de K-lu?
– Nu e vorba de plictisit, e un cuvânt bădăran. Ideea e că am lucrat super mult la piese și simțeam să fac și alte teme muzicale. În ultima vreme îmi era tot mai greu să fac piese. Proiectul nou a venit pe la sfârsitul lui 2017. E sănătos să mai calci și pe alte tărâmuri, să lucrezi cu alte sounduri. Ken Pit vreau să fie o față paralelă. K-lu a ajuns la un level mulțumitor și vreau să-l las acolo, să nu-l alterez cu altceva.
– Cum ți se pare scena de party în 2019 în Timișoara?
– Nu mi se pare că e schimbată. Sunt alți oameni. O altă generație aduce altceva. Genarația mai bătrână o vede ca o schimbare neconsistentă. Au impresia că ăștia tineri n-au nimic de zis. Și noi la 18 ani eram vraiște. Clar că nu rezonez cu ei, dar nici să-i critic nu mă simt bine. Nu se poate compara ceea ce a fost cu ceea ce este. E altă conjunctură. Se propagă lucrurile altfel. E mersul firesc al lucrurilor. Pentru ca o scenă să fie sănătoasă e nevoie de două elemente: promoteri și producători. Dacă n-ai promoteri, care să știe să adune oamenii în jurul unor evenimente, scena e nesănătoasă. Acum există producători mult mai mulți. Problema e cu promoterii. Am fost în locuri cu promoteri solizi, care aveau un plan de luptă. Mergeam în locuri care erau mai puțin potrivite pentru muzica mea și a ieșit bine din cauza promoterilor care știau cum să împacheteze un eveniment. Am mers în locuri în care locațiile erau destinate fix pe genul ăsta de party și erau de două ori mai puțin oameni. Locuri de nisă unde mă așteptam să fie puhoi…și nu era. Era vina promoterilor. Dacă ești un organizator bun, poți să duci lume aproape în orice loc. Faptul că ajungi într-un loc mai fancy se datorează unui singur om. Pentru că managerului i-a placut ideea. Patronul are pretenția să aduci lumea în club. Eu întotdeauna specific că nu sunt responsabil pentru umplerea sau golirea clubului. Nu poți în casa ta să aduci o mâncare și nevasta să fie nemulțumită că ai gătit prost. E la tine în casă, unde tu îți aduci de bună voie. Dacă m-ai adus într-un loc, asumă-ți. Eu nu știu ce lume e în clubul tău din orașul X. Tu știi dacă eu sunt potrivit acolo.
– Știu că la început noul tău proiect se dorea a fi unul live. Ce s-a întâmplat?
– Așa e, am vrut să fie un proiect live. Muzica era făcută, trebuia doar să mă înhait cu niște instrumentiști cărora să le placa filmul ăsta. Nu am reușit să găsesc oamenii potriviți dar n-am renunțat la idee. N-am fost pe aceeați lungime de undă cu cei care i-am găsit. Nu e OK să muncești în echipă și după un an de zile să dai cu piciorul. Mi-am făcut și un label propriu, voi mai scoate piese. Între timp și alții s-au arătat interesați de label. Îmi doresc să încheg o comunitate de bass music de producători, cu care să ieșim la evenimente.
– Ai avut câteva colaborări, cum îți alegi oamenii cu care rezonezi?
– Aș face lunar asta, să colaborez cu cineva. Am avut propuneri pe care le-am refuzat. În primul rând vreau să dorm liniștit noaptea. Dacă mi-ar propune cineva comercial să facem o piesă în direcția mea, aș fi de acord. Direcția mea e electronică mai cu funk cu bass cu hip hop. Dacă directia e trap, EDM, pop sau pop rock nu am ce să fac acolo. Dacă simt că îmi găsesc locul, colaborez cu mare drag.
– Trăiești din muzică? Ți-ai dori ca piesele tale să fie difuzate la radio și TV mainstream?
– Trăiesc. Stau în chirie, nu am mașină, dar fac ceea ce-mi place și dorm liniștit noaptea. Unii vor să trăiască cum văd ei în clipuri. Sunt mulți care trăiesc din muzică. Aș fi ipocrit sa spun ca nu am vise sa ajung la radio si TV. Nu m-ar deranja. Ar fi superb. Doar că …muzica mea e de așa natură. Așa e filmul meu. Mi se pare că am reușit să strâng o mică ceată de oameni care mă apreciează. Dacă aș face un compromis i-aș ignora pe cei care mă apreciează.
– Cum e senzația să pui muzică la un festival în fața a zeci de mii de oameni?
– Da, e un lucru frumos, expunerea pe care o ai la festivaluri. De multe ori m-am simțit bine gândindu-mă cum am plecat din Micro 7 Hunedoara și uitându-mă unde am ajuns. Normal că mă bucură. Când pui muzică în fața a 15.000 de oameni… e o senzație aparte. Statistic nu ai de unde să știi câți au venit pentru tine. Ideea e că pui acolo și toți dansează. Poate publicul ar dansa pe orice. Nu-s pentru tine acolo, e lume la toate scenele. Clar, dacă ai fi tu headliner n-ai strânge oameni. Într-un fel, te îmbeți cu apă rece. Dar… e foarte frumos, o experiență din asta îți dă aripi. Te duci acasă altfel. Dacă până atunci erai obosit, după așa un boost ești super fresh și ai altă atitudine.
