Pasiune în spatele tobelor. Alexandru Hera, toboșar Implant pentru refuz: „Ţine de fiecare trupă să îşi construiască un fan-base puternic”

Numele lui Alexandru Hera este binecunoscut în rândul amatorilor de rock din Timișoara și nu numai. Actualul tobar al formației Implant pentru Refuz și-a început cariera într-o formație numită Sine Die, iar mai apoi a trecut prin My Shadow, SART și The Egocentrics. Alături de activitatea sa în IPR, Hera este implicat și în proiectul Mike Altrin.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?

– De mic copil am crescut înconjurat de muzică. Tatăl meu a fost saxofonist, repeta deseori acasă şi îl acopmaniam din primii ani de viaţă la un acordeon de jucărie. Pe lângă asta, este un mare fan Phoenix şi nu a ratat niciodată ocazia să ma ducă la concertele lor de fiecare dată când veneau in Timişoara. Uneori erau difuzați la ore târzii în noapte şi ţin minte cum mă trezea, mă punea în faţa televizorului şi mi-l arăta pe Ţăndărică cum bate la tobe desculţ şi îmi spunea că i se zice Ţăndărică pentru ca rupe tot ce se poate rupe la tobe. Asta mi-a fost temelia şi de aici pasiunea s-a dezvoltat treptat, de la primele casete ce le aveam prin casă pe care le-am ascultat, la primul album rock cumpărat de la RockaRolla. Un element decisiv a fost concertul trupei Scrum în cadrul festivalului Student Fest… cred că era prin 2001. Am rămas înmărmurit de energia ce emana de pe scenă şi am decis atunci că asta vreau să fac şi eu toată viaţa.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în carieră?

– Discurile respective au fost de fapt casete. Pe vremea aceea aveam doar un casetofon acasă şi un Walkman în buzunar. Primul album pe care l-am ascultat a fost Michael Jackson – „Dangerous”. Aveam 6 ani la vremea respectivă şi a fost prima experienţă muzicală care m-a acaparat. M-a fascinat  ritmica energică a pieselor şi m-a făcut curios să caut mai departe.  Prima casetă cumpărată a fost Korn – „Issues” în anul 2000. A fost primul album rock pe care l-am ascultat şi care mi-a deschis orizontul înspre acest gen de muzică. După el a urmat Marilyn Manson – „Portrait of an American Family” şi de aici nu a mai fost cale de întoarcere… Rock-ul a intrat in sânge.

– Care sunt trupele în care ai cântat înainte de I.P.R.?

– Sine Die a fost trupa de debut. Am avut câteva concerte şi a fost primul pas înspre scenă şi a presta în faţa unui public. Apoi a urmat My shadow, prima trupă cu care am început să concertăm prin ţară; SART, o formaţie care a contribuit enorm la dezvoltarea mea ca tobar; The :Egocentrics, prima trupă cu care am ieşit în străinătate şi Mike Altrin, proiect în care mai sunt implicat şi acum.

– La ora actuală în Timișoara există o sumedenie de formații (proiecte) care se concentrează exclusiv pe cover-uri (preluări) interpretate în cluburi dar mai ales  la evenimente private. Care este părerea ta față de acest subiect?

– Pentru mine este un non-subiect. În cluburi exemplele sunt foarte puţine. Trupele de cover se axează în principal pe evenimente private şi asta pentru că publicul de la astfel de evenimente o cere. Sunt nişe diferite pentru oameni diferiţi şi trupele se axează pe nişa care îi reprezintă.  Sunt două lumi ce rare ori se intersectează. Sunt muzicieni care îşi compun propriile piese şi interpreţi care preferă să cânte piesele altor trupe, sărind peste compoziţie. La fel cum şi în public sunt oameni care sunt curioşi de muzică nouă şi oameni care la evenimentele lor doresc să asculte doar aceleaşi 10 piese pe care le au în playlist – de o viaţă.

– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara în 2019? Se poate face o comparație cu anii 90 si perioada de dinainte de Revolutie când scena rock timișoreană era recunoscută ca fiind una dintre cele mai interesante din România?

– Categoric da. Consider că scena muzicală din Timişoara a fost şi este intr-o continuă dezvoltare. A produs nenumărate trupe  care au devenit un standard de urmat pentru numeroase genuri muzicale şi o face în continuare. Nu ştiu dacă e cea mai interesantă scenă muzicală din ţară dar cu siguranţă e una dintre cele mai creative şi consistente.

– Cum ți se pare publicul care participă la concertele de rock din Timișoara? Există vreo diferență între lumea care vine la concerte aici și cea care vine la concertele din restul orașelor din România? Stăm bine sau rău la acest capitol în comparație cu marile orașe ale țării?

– Diferenţe există de la un oraş la altul. În Timişoara, consider că stăm bine la acest capitol. Spre deosebire de alte oraşe, publicul din Timişoara este unul mai greu de mulţumit. Nu îţi vine în număr mare la concert dacă nu cunoaşte trupa sau nu ştie precis la ce se duce.  Trebuie să îl faci curios, să îl ademeneşti, iar apoi să îl câştigi.

Dar, o dată ce reuşesti să il cucereşti este unul din cele mai faine din ţară.

– Unii spun că muzica rock trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzica rock românească trupele se feresc să ia atitudine, politică mai ales ? 

– Muzica rock trebuie sa fie in primul rand muzica. Nu exista o reţetă despre ce sau cum trebuie să fie un gen muzical sau ce ar trebui să exprime, iar o abordare de genul este o mare piedică creativă. Teme politice au fost abordate de nenumărate ori în România.  Nu cred că trupele se feresc să ia atitudine în direcţia asta, cât se feresc de mizeria generalizată pe care o reprezintă acest subiect. În ziua de azi, politica se rezumă la opinii radicale şi sloganuri fără fond. Totul este extrem de polarizat şi, luând atitudine faţă de o parte, ajungi să susţii indirect cealaltă parte. Deasemenea, política românească nu s-a schimbat deloc în ultimii 20 de ani. Tema a fost abordată şi epuizată. S-a spus tot ce s-a putut spune, piesele cu mesaj politic din trecut fiind la fel de actuale şi astăzi.

– În ultimii ani, autoritățile din diverse orașe organizează tot mai multe evenimente cu intrarea liberă pentru public. Crezi că această modă face bine artiștilor?

– Nu cred că face nici rău, nici bine. Sincer, nu cred ca are nici un fel de impact demn de luat în seamă. Ideea de bază ce se vehiculează e că, prin concerte gratis, publicul se obişnueşte să nu plătească bilet şi drept urmare nu mai participă la concerte cu bilet. Cred că e o opinie greşită. E normal să se organizeze şi evenimente gratis şi nu cred că trupele sunt impactate negativ de acest lucru. Fanii trupelor vor veni şi la concertele cu intrare. La concertele cu intrare liberă organizate de autorităţi ajungi să cânţi în faţa unui alt public pe lângă cel pe care îl ai deja, care nu frecventează evenimente de genul şi care oricum nu va veni vreodată la concerte. Dar, din publicul respectiv, poate câțiva vor rezona cu muzica ta şi se vor alătura publicului tău. Ţine de trupă să îşi construiască un fan-base puternic care să fie prezent la concerte, nu de autorităţi sau de existenţa unui bilet la evenimente de genul „Zilele Oraşului”.

– Cum vezi industria muzicala românească  în 2019 comparativ cu ceea ce exista iî trecut la noi și comparativ cu ceea ce se întâmplă „afară“?

– Consider că am avut întotdeauna un underground de calitate în România şi o comunitate muzicală consistentă. Industrie muzicală nu cred că am avut şi nu avem în continuare. Poate ne-am jucat puţin de-a industria muzicală, dar nu am făcut mai mult. Comparativ cu ce se intâmplă afară cred că suntem cu zeci de ani în urmă.

– Care a fost cel mai important concert I.P.R. la care ai luat parte și de ce? Dar cu The Egocentrics?

– Cel mai important concert cu IPR cred că a fost lansarea albumului „Cartography”, din Daos. A marcat începutul primului meu turneu alături de Implant şi a fost lansarea primul album în formula nouă. Pentru mine, miza a fost mare.  Cu The :Egocentrics, a fost primul concert, în clubul The Note. Reacţia pozitivă a publicului ne-a dat curaj să continuăm şi să încercăm să ajungem cât mai departe. Nu eram siguri cum va fi primită formula de trei instrumentişti, fără voce, care jammuie piese de zeci de minute şi ne-am bucurat să vedem reacţii pozitive.

– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?

– Conteaza amândoua. E nevoie de „ureche” pentru a face muzică dar elementul cel mai important e munca şi timpul alocat studiului şi repetiţiilor. Nu trebuie să ai un talent aparte atâta timp cât eşti determinat şi lucrezi zilnic la a te îmbunătăţi.

– Ce părere ai de pregătirile pentru Timișoara 2021 – Capitală Culturală? Crezi că vom face față cu brio acestei provocări?

– Cred că vom face faţă într-un fel sau altul, pentru că nu avem de ales. Dar în nici un caz cu brio. S-a pierdut mult prea mult timp fără rezultate concrete şi consider că oamenii care se ocupă de „Timişoara 2021” sunt depăşiţi, atât de subiect în sine, cât şi de de situaţia actuală.

 

– Cum i-ai descrie colegii tăi de trupă din Implant pentru Refuz, fiecare dintre ei într-o propoziție? Dacă ar fi să te descrii pe tine, tot într-o propoziție, care ar fi aceea?

VITA: Energia întruchipată, un front-man simbol pentru Timişoara.

MESHU: Creativ, cu un mod de gândire poliritmic.

FREAKY: Organizatorul şef pe scenă şi la evenimente.

FLORIN: În sfârşit nu mai sunt eu cel mai nou din trupă.

Eu: Cel ce nu se vede niciodată în poze din cauza tobelor.

– Unde te vezi peste cinci ani de zile? Care sunt planurile tale muzicale de viitor?

– Peste cinci ani ma văd tot pe scenă, în faţa publicului, făcând mai departe ceea ce îmi place. Când e vorba de muzică, principalul plan de viitor e să nu mă opresc, să continui alături de IPR şi să rămân deschis la cât mai multe experienţe muzicale.