Portret Attila Lukinich: „Timișoara, față de sectorul IT , care este importator...

Portret Attila Lukinich: „Timișoara, față de sectorul IT , care este importator de valori, în domeniul muzical, este un oraș exportator de talente“

0
DISTRIBUIȚI

Attila Lukinich face parte din breasla artiștilor mai puțin vizibilă publicului larg. De o bună bucată de vreme, „prin mâinile lui“ iau naștere o serie de înregistrări care mai apoi devin cunoscute publicului larg, prin intermediul multor artiști din întreaga țară. Pasiunea sa pentru muzică a debutat în anul 1995 când părinții i-au cumpărat un computer. Mai apoi, a deprins meseria de inginer de sunet la Studio Recording și Bilutza Records, iar cu 13 ani în urmă a pus bazele studioului DSPro.

Printre cei care au trecut pe aici, „cu treabă“ se numără Teo Milea, Implant Pentru Refuz, Persona, Thy Veils, Mike Altrin, Nuevo Tango Quintet, Kultika, Amalia Gaiță, HipHopTM, Sean Norvis, FreeJay meets Ella sau Sebastian Spanache Trio. Am realizat un interviu amplu cu Attila Lukinich, în care acesta ne povestește cum a devenit pasionat de această meserie, cum vede scena muzicală actuală și care a fost cel mai „greu“ album pe care l-a înregistrat în carieră.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai avut pe cineva în familie care ți-a insuflat această dragoste? Care sunt primele tale amintiri legate de muzică?

– Primii pași în universul numit muzică i-am făcut la vârsta de 8 ani, când la insistențele bunicii mele, părinții au hotărât ca eu și fratele meu să luăm lecții de chitară. Și acum îmi aduc aminte de bătăturile de la degete ce le aveam de la exersat și repetițiile la lumina lumânării când se lua curentul. Prima piesă serioasă studiată: Beatles – Yellow Submarine. Ca și copil, muzica e o lume fascinantă ce așteaptă a fi descoperită, iar fiecare piesă studiată era ca o nouă lume ce își deschidea tainele.

– Când și cum ai devenit pasionat de meseria de inginer de sunet și care au fost primii tăi pași în această direcție? Cum (și de ce?) s-a născut DSPro?

– În 1995, când părinții mi-au cumpărat un computer că să mă ajute la facultate, mi-a fost limpede că va avea și o altă destinație: îmi doream să compun muzică cu el. După scurt timp, înarmat cu un program pe 4 piste, un mixer rusesc și un microfon de magnetofon am fost „gata de treabă”. În ’97 a ajuns la Studio Recording unul dintre demo-urile care le-am făcut și am fost convocat la o ședință. Am fost angajat că și beatmaker și semi-sunetist, pentru că înregistram doar voci, dar pentru mine a fost o lume fascinantă în care, pas cu pas, învățam secretele „magiei”. În 2001, am început să învârt butoanele la Studioul Bilutza Records, pe atunci cel mai dotat studio din România, unde de altfel s-a născut și prima piesă pe care am lucrat-o și a ajuns pe „sticlă”. În 2006 am reușit să fac un mini-studio unde mi-am propus să fac demouri pentru case de discuri. DSPro venea de la Demo Studio. Ulterior lucrurile au evoluat și a ajuns un studio în toată puterea cuvântului, dar de dragul nostalgiei am păstrat numele și am adăugat un Pro în capăt.

– Cum ți se pare scena rock timișoreană și din vestul țării la ora actuală? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine? Dar scenă muzicală în general, incluzând aici și alte genuri muzicale?

– În primul rând, nu pot decât să aplaud rezultatele școlilor de muzică, care contribuie la evoluția unei noi generații de muzicieni. Am întâlnit tineri foarte talentați și pregătiți cu o mentalitate diferită, sănătoasă, care au absolvit aceste școli și am avut privilegiul să înregistrez diferite proiecte cu ei. M-a surprins maturitatea și seriozitatea cu care abordează lucrurile. Cred că din aceste pepiniere vor fi alimentate proiecte interesante și serioase în viitor, inclusiv rock. Referitor la scena rock din Timișoara, în primul rând, nu aș trata-o ca pe un fenomen aparte. Este foarte asemănătoare cu cea de hip hop și nu numai. Cei care au rupt scena cu prestații memorabile o rup și acum. Văd artiști noi care cresc. Deci se poate. Pasiunea pentru muzică poate trece peste orice obstacol. Restul este un exercițiu de adaptare, sacrificiu și multă muncă.

– Care este secretul unui inginer de sunet „bun“? Atunci când îți vine în studio o formație care are anumite așteptări din punct de vedere al sunetului și tu trebuie să le explici că sound-ul trebuie să sune „altfel“, cum e? 

– De regulă, o formație experimentată își alege sunetistul după portofoliu. Asta ca să existe o garanție că indiferent cât de originală și de diferită este viziunea lor, rezultatul final să aibe o coerență estetică sonică acceptată de cât mai mulți ascultători. Desigur un inginer de sunet bun este unul care înțelege această viziune și o amplifică prin uneltele pe care le are la dispoziție. Câteodată i se acceptă părerea, alteori nu, dar cu siguranță reputația și portofoliu au un cuvânt de spus în credibilitatea sugestiilor și în acceptarea lor. S-a întâmplat să am păreri diferite fața de membrii unor formații, dar în toate situațiile cea mai bună soluție a fost o medie între ideea lor pusă în practică și sugestia mea. Desigur, situația ideală este că toți cei implicați în proiect să fie pe același lungime de undă. Rezultatul va fi sigur mai autentic.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în carieră ta și de ce?
Primul concert de muzică clasică pe care am avut plăcerea să îl savurez live a fost Simfonia a 6-a de Tchaikovsky. Îmi place muzica clasică. O ascultasem în prealabil de pe înregistrări. Dar să fii la o respirație de contrabas, să vibrezi fizic cu fiecare emoție ce îți transmite lucrarea, pentru mine a fost ceva copleșitor. Oricum este o capodoperă fascinantă ce te trece prin toate stările posibile. La un moment dat mi-au dat lacrimile. Nu am fost pregătit pentru impactul fizic-emoțional. După acel concert am înțeles că muzică poate fi cu mult mai mult decât credeam.

– De-a lungul anilor ai colaborat cu nume diverse, de la Teo Milea, la IPR, Persona, Daniel Dorobanțu, Mike Altrin, Nuevo Tango Quintet, Kultika sau Sebastian Spanache Trio, dar și cu o serie de artișți aflați în aria muzicii „comerciale“. Care sunt stilurile preferate ale tale și cum reușeșți să înregistrezi albume pentru artiști care nu cântă neapărat muzică pe care o asculți tu?

– Muzica este un limbaj universal, iar sunetele un vehicul pentru stări, emoții, imagini. Fiecare gen de muzică are ceva frumos în el atâta timp cât te regăsești în ceea ce îți transmite și ești suficient de deschis să primești. În liceu ascultam rock, dar genul de muzică cu care am avut cel mai mult de-a face este hip-hop-ul, unde am avut plăcerea să lucrez cu artiști ca Nane, Pacha Man, Chris Blaziny, Puya, Vlad Dobrescu și alții. În hip-hop regăsești funk, rock, jazz, pop, clasic, dar și muzică electronică. În cele din urmă, relația mea cu muzică a fost „poți să mi te împotrivești, dar nu poți să îmi reziști”, așa că am îmbrățișat încet-încet toate aceste genuri și am început să ascult particularitățile fiecăruia. Consecința este o privire de ansamblu și o mai bună înțelegere unde se poate inova, de unde se pot împrumută idei estetice și tehnici de producție specifice unui gen și aplica unui alt gen.

– Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească în carieră de inginer se sunet, care ar fi acela?

– Să studieze mult și să experimenteze și mai mult. Experimentatul ar echivala cu procesul de cercetare. Și în muzică, că și în orice alt domeniu este nevoie de evoluție și inovație. Nu putem discuta de originalitate dacă fundamentul pe care clădim este format din rețete și șabloane. Sfatul meu este să învețe muzică și un instrument. Am mai menționat să experimenteze și să studieze mult, cumva?

– De-a lungul anilor ai avut ocazia să colaborezi cu o serie de artișți. Ai avut parte de momente mai dificile, în care nu ai reușit să convingi artistul că sound-ul propus de ține „e cel corect“?

– Creația unei piese este un lucru personal, sufletesc. Este ceea ce apropie cel mai mult un artist de divinitate. Așa că fiecare membru al unei formații își dorește să regăsească cât mai mult din ideile pe care le are în lucrarea respectivă. Și da, există divergențe. Am asistat la daturi în judecată între artiști. Am asistat la conflicte ce au ajuns fizice din cauza divergențelor de viziune. La fiecare proiect încerc să fiu cu mintea cât mai deschisă și să uit pentru moment experiența proiectelor anterioare. Experiența este un ghid foarte bun, care te duce pe o cărare mai sigură către un rezultat. Dar la fel te poate îngrădi în alegerile creative pe care le iei. Iar în acest domeniu, ce nu îți poți permite este să crezi că le știi pe toate. Pentru că acolo unde nu mai e nimic nou de descoperit, încet va dispărea și pasiunea.

– În cadrul campaniei Made în TM ai realizat un videoclip în care ai explicat cum se face un album. Cum a fost primit acest filmuleț? Crezi că e nevoie de o mai bună colaborare între artiști – ingineri de sunet – promotori – graficieni?

– La vremea respectivă filmulețul decripta procedura „standard” de înregistrare a unui album, însă era actual în momentul în care a fost făcut. Între timp s-au schimbat multe lucruri. Încet încet, o tot mai mare parte a înregistrărilor se efectuează în studiourile personale ale artiștilor, iar materialul înregistrat ajunge pe mâna sunetistului pentru ultimele retușări legate de sound, editari, master etc. Încet încet se migrează către conceptul de single-uri pentru că astfel atenția publicului către formație este mai îndelungată. Se fac mai multe videoclipuri. În general la o piesă-două de pe un album. Unii fac la fiecare single lansat. În general este o mică-mare echipă în spatele unei formații care se ocupă de diferitele aspecte artistice, tehnice și organizatorice ale acesteia, iar colaborarea între aceste departamente are un cuvânt de spus la cât de eficient funcționează formația. Însa unde cred eu că se poate mai bine este la capitolul promovare.

– Mai demult, studiourile de înregistrare din România erau mult mai „sărace“ decât cele din Vest și din această cauză mulți artișți preferau să înregistreze albume „afară“. În zilele noastre, care mai e situația? Mai există acest decalaj tehnologic între studiouri?

– Evoluția tehnologică din ultima vreme a făcut accesibilă utilarea unui studio. Țin minte în anii ’90 costa o avere să îți cumperi echipamentul necesar să poți să înregistrezi în condiții decente un proiect.


Astăzi cu patru salarii de IT-ist poți să îți utilezi un studio, în care dacă nu ai produs ceva măcar de un Grammy nu poți da vina pe echipamente. Diferențele țin mai degrabă de experiență, dar cum toată informația despre cum se produce un material audio este online și accesibilă, diferența de calitate a sunetului s-a micșorat dramatic între studiourile de la noi și cele din vest.

– Care este rolul unui inginer de sunet în „șlefuirea“ unei melodii sau a unui album de debut? 

– În general sunt două feluri de studiouri. Pe de o parte există situația în care artistul vine cu o viziune clară și cu scopul de a ajunge cu compozițiile lui cât mai aproape de potențial. Pe de altă parte ar fi studiourile în care intri cetățean și ieși artist. Diferența este că în cazul primului studio inginerul de sunet trebuie să înțeleagă viziunea artistului ca să poată să îl împingă în direcția potențialului ei, pe când la celelalte studiouri el însuși trebuie să aibă viziunea pentru că de cele mai multe ori el e cel care produce piesă. Aceștia din urmă se numesc producători și se ocupă cu compoziția, înregistrarea și de cele mai multe ori și sunetul unei piese. Au pe lângă ei eventual un textier. Din experiența mea albumul de debut este de regulă o căutare. Cum tot procedeul de realizare al acestuia încă nu este destul de clar și nu este eficientizat pentru cazul particular al formației, sarcina unui inginer de sunet este și de călăuză care să sugereze soluții optime pentru diferite obstacole care se ivesc. De regulă, albumul de debut este trambulină pentru al doilea care aproape tot timpul este mai bun decât primul. Responsabilitatea este mai mare și pentru că, din cauza nesiguranței, formația îi atribuie puteri sporite de decizie legate nu numai de sunet dar și câteodată de aspectul muzical al compozițiilor. Spre deosebire, producătorul muzical este cel care elaborează nu numai stilul și direcția muzicală al unui proiect dar cunoaște care sunt pârghiile cele mai eficiente pentru realizarea să. Aici mă refer la cunoștințe despre studiouri și care sunt mai potrivite pe genul de muzică respectiv, ce muzicieni, textieri ar fi bine să fie implicați, ce strategie de promovare ar trebui adoptată pentru proiect, se ocupă de partea financiară, etc. De regulă în România producători muzicali au devenit artiști care au navigat prin industria muzicală și știu din proprie experiență care sunt pașii pentru ducerea la bun sfârșit a unui produs muzical. La capitolul ingineri de sunet cred că nu se duce lipsă, sunt și mulți școliți prin facultăți de dincolo. La capitolul producător muzical însă cred că e loc de mai bine.

– Nu te plictiseșți de muzică, având în vedere faptul că petreci multe ore în fiecare zi în compania acesteia? Ce fel de muzică asculți atunci când nu ești în studio?

– Ascult muzică nouă să fiu la curent cu ce apare. Mai corect zis analizez muzica nouă să fiu la curent cu tendințele noi. Îmi place muzică bună, indiferent de gen, poate de acea nu mă plictisesc s-o ascult. De regulă primesc recomandări de la prieteni care fac același lucru însa e greu să fii la zi cu toate aparițiile pentru că apare multă muzică nouă interesantă.

– E mai greu să înregistrezi un album (sau o piesă) de jazz decât una de hip-hop (de exemplu?). Care a fost albumul pe care l-ai înregistrat cel mai „greu“ în activitatea ta?

– Din experiența mea un album sau piesă de hip-hop este cel mai puțin consumatoare de timp când vine vorba de timpul de producție. Urmează jazzul care este pretențios dar nu implică tehnici de producții speciale. Artiștii de regulă sunt buni și bine pregătiți iar provocarea este o înregistrare brută cât mai calitativă. Partea de mixaj este mai ușoară dacă etapa de înregistrare a fost riguros efectuată. Rockul modern este mai complicat dacă se urmărește un sunet nou, mai inovativ. Se experimentează cu mai multe efecte. Aceleași pasaje de chitări se retrag repetat. Se înregistrează mai multe straturi de voci. Există elemente de producție care se aud doar la reascultări repetate pentru că sunt ascunse adânc în piesă. La fel și anumite piese electronice bine produse. Publicul larg nu știe câtă energie și timp se investesc într-o piesă bine lucrată. Referitor la cel mai dificil album, cred că a fost Implant pentru Refuz – Cartography. Partea de înregistrare și mixaj a durat în jur de 1000 ore de studio.

– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut în activitatea ta?

– Cea mai mare provocare care am avut-o, care o am și care mulți dintre noi cred că o au este să rămân deschis către tot ce este nou, să îl accept, să mă adaptez la schimbare și să evoluez constant. Cred că pasiunea de a descoperi poate menține flacăra pasiunii aprinsă chiar și atunci când simți că parcă le-ai văzut pe toate. Capacitatea de a asimila noul și adaptarea lui la experiențele anterioare poate reîmprospăta o viziune într-o continuă evoluție. Până la urmă doar explorarea aduce inovație. Cred că asta este unul dintre secretele unei cariere longevive și de succes în domeniul creativ.
– Cum vezi tu scenă muzicală în Timișoara în 2019? Din punct de vedere al aparițiilor discografice? Dar din punct de vedere al cântărilor în cluburi și festivaluri?

– În anii de după revoluție Timișoara a fost incontestabil motorul muzical al României. Puțini știu dar primele formații de hip-hop, punk, rock, dance și cine știe ce alte genuri, erau din Timișoara. Și asta pentru că exista o dorință de a adopta noul, de a fi diferit, alimentată de pasiunea față de muzică. Cum anii au trecut am văzut o diminuare în această direcție, inclusiv că apariții discografice. Desigur avem proiecte foarte frumoase și este suficient să te uiți în direcția trupelor care înfloresc pentru că ei sunt cei vinovați că acest oraș evoluează în acest domeniu. Însă cu câteva excepții, dorința de a adopta noul parcă a scăzut față de anii de glorie. În industria creativă în momentul în care nu mai inovezi încetezi să mai contezi. Atenția tot timpul se îndreaptă către ce înseamnă nou și diferit. Nu degeaba am menționat școlile de muzică. Ele au responsabilitatea să încurajeze dorința și pasiunea de a explora noul într-o tânără generație care va fi forța creativă muzicală a Timișoarei de mâine. Celălalt aspect este păstrarea acestor „motoare” creative în oraș, pentru că momentan Timișoara față de sectorul IT, care este importator de valori, în domeniul muzical este un oraș exportator de talente, adică tinerii talentați pleacă de aici spre locuri care au mai mare nevoie de aportul lor creativ.

– Care este raportul dintre muzică „comercială“ și cea necomercială în zilele noastre în Timișoara?

– Lucrând practic aproape 2 ani într-un studio în care se produceau lucrări pentru „sticlă” am observat câteva aspecte interesante. Este prea puțină originalitate la televizor. Majoritatea pieselor iau naștere din idei împrumutate și reambalate pe gustul a cât mai multor ascultători. Autenticitatea o regăsești mai degrabă în muzica necomercială care odată validată de publicul ascultător este preluată iar esența asimilată în muzică comercială. În Timișoara cum nu există pericolul să ajungi pe „sticlă”, nu există nici goana de a fi pe gustul tuturor și de aici și multe proiecte muzicale care au făcut ca orașul nostru să fie asociat cu „diferitul”, „autenticul” sau „originalul”.

– Ce părere ai de revirimentul vinilului în întreaga lume în ultimii ani, e un lucru bun pentru generațiile tinere?

– Pentru mine vinilul sau caseta mi-a dat senzația fizică de a intră în contact cu muzică. Am o foarte mică colecție de viniluri și cea mai de valoare „bijuterie” este The Beatles – Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band din 1967. În ziua de azi când totul este la un click distanță și accesibil, chiar gratuit, muzică are o valoare diminuată. Mult diminuată față de efortul depus pentru crearea ei. În mintea noastră lucrurile fizice deseori au o valoare mai mare. Poate și din cauza simțului proprietății. Cred că suportul fizic readuce oarecum senzația de valoare și implicit o mai mare apreciere pentru niște creații în care regăsi tot ce e mai frumos în noi. Eu mă bucur de acest lucru.

– Care sunt artiștii cu care lucrezi momentan?

– Unul dintre proiectele cele mai interesante din orașul nostru, Thy Veils are în lucru un film science-fiction de lung metraj la care am privilegiul să lucrez. Muzica lui Daniel Dorobanțu excelează la capitolul originalitate și viziune și avem deja mai mulți ani de colaborare în spate. Implant Pentru Refuz pregătește un nou album. Muzică lor tot timpul a fost un reper clar și un aer nou pentru scena rock din România, care are nevoie mai mult că niciodată de inovatori. Este un motiv pentru care au câștigat formația rock a anului 2014. Amalia Gaiță lucrează la un proiect nou cu o altă viziune. Cu Mike Altrin lucrăm la un concept nou foarte diferit de ce s-a mai auzit în țară. Kultika pregătește un nou material la care am înregistrat deja chitările. Trebuie să apară ultimul album Negură Bunget pe care am avut privilegiul să îl mixez și care va suna foarte diferit de celelalte. Cu Unity Of Opposites din Arad lucrez la o piesă nouă. Tot la capitolul pop-rock am privilegiul să colaborez cu foarte tineri de la The Skywalkers, 8 Light Minutes și Dragoș Moldovan care cred că sunt speranța rockului din Timișoara. Este generația nouă ce vine din spate bine pregatită, tineri talentați și ambițioși. Am mixat cîteva piese pentru The Different Class. Una din ele a ajuns la Radio Guerilla. La capitolul dance-house lucrez cu Geo Da Silva care a avut o piesă în Billboard Top 40 și nu cred că mai are nevoie de prezentări, cu Sean Norvis cu care am înregistrat foarte recent o piesă care în Polonia este în topuri, Dj Pete Ellement din Germania care în curând o să lanseze o piesă împreună cu câștigătorul X-Factorului din Bosnia pe care am avut privilegiul să îl înregistrez și mixez. La hip-hop/trap lucrez cu K-riga, Piți-BWF, HipHopTM, proiecte din Timișoara. Cu Zeze, Exile și Mimi, nume cu notorietate în hip-hopul arădean, cu Annie-M, o tânără foarte talentată tot din Arad care în foarte scurt timp a ajuns la televizor și FreeJay meets Ella, un proiect personal. La muzică clasică cu Sergiu Cîrstea care lucrează la un material care cuprinde concerte din țară și străinătate. În curând o să încep să lucrez la încă un film de lung metraj despre care nu pot să divulg deocamdată mai multe.

– Care sunt planurile tale de viitor, unde te vezi peste cinci ani?

– Cu siguranță muzică o să fie parte din viața mea. Recent am devenit tată și asta schimbă puțin ecuația. M-am gândit să dau mai departe, la un moment dat, ce știu dar încă am foarte multe de învățat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.