Christian Podratzky: „Muzica timișoreană a fost întotdeauna influențată mai mult decât cea...

Christian Podratzky: „Muzica timișoreană a fost întotdeauna influențată mai mult decât cea din București, de sârbi și unguri“

4
DISTRIBUIȚI

Melomanii din țara noastră au avut parte de o frumoasă surpriză în luna iulie a acestui an odată cu apariția unui videoclip inedit al formației ABRA. E vorba de „Străin printre străini“, o idee pusă la cale de Christian Podratzky, un videoclip care include o serie de personalități marcante ale diasporei muzicale românești printre care se numără Doru Apreotesei, Țucu Bleich, Toni Dijmărescu, Raul Dudnic, Simi Fritea, Tibi Gajdo, Anca Graterol, Tavi Iepan, Păunița Ionescu, Ramiro Junger, Dixie Krauser, Tibi Ladner, Zoli Lengyel, Gabriel Litvin, Teo Milea, Gabriel Nacu, Dan Pavel, Gigi Pavel, Adrian Popescu, Ramon Radosav sau Freddy Stauber. Basistul care apare pe albumul Rockul Baroc al celor de la Pro Musica a părăsit România cu eaxct treizeci de ani în urmă și este cunoscut pentru bogata sa activitate muzicală atât în formații care au scris o filă de istorie în muzica României cât și grație unor colabotări cu artiști internaționali. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Christian Podratzky, care ne-a dezvăluit câteva momente inedite din cariera sa și cum sună muzica rock tipic timișoreană…

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie?

– Aveam un verișor la Carei care asculta muzică rock. Avea plete, ie, blugi. Originali! Eram impresionat pe-atunci… mai avea și o cameră aproape tapetată cu afișe de trupe rock, el mi-a băgat microbul. De pe la începutul anilor 70 îmi petreceam uneori vacanța de vară acolo.

Cu excepția bunicii mele care cânta la orgă la biserica Millenium din Timișoara și un unchi profesor de muzică la Reșița și suflător într-o trupă de Dixieland, n-am avut alți muzicieni în familie. Cum aveam un pian acasă, ai mei m-au dat la lecții de pian. Aveam 6 ani. Am renunțat însă repede. Mai târziu, pe la 14 ani mi-am cumpărat prima chitară rece de la un magazin de muzică de pe strada Alba Iulia, țin minte exact. Și am început să iau ore de la unul din legendarii frați Popescu. Prin mâna lor au trecut mulți muzicieni timișoreni.

– Care au fost primele evenimente la care ai apărut în făța publicului?

Prima „cântare“ a fost în Aula liceului. Aveam tobe făcute de noi din niște cilindri de carton gros de pe un șantier în care muncitorii învârteau varul și culorile, boxele erau niște improvizații din radiouri mari, șamd. Cântam în general cover-uri, dar și câteva compoziții. În fine, îmi aduc aminte că profesorii mei erau tare impresionați.

Aveam o sală de repetiții pe strada Corbului în incinta unei școli, pe urmă la clubul 1Mai unde am avut și primele concerte pe scena clubului.

– Ai înființat în 1980 trupa Impact cu care spui că ați cântat „muzică rock tipic timişoreană influenţată desigur în primul rând de Phoenix, cu elemente folclorice şi foarte în forţă“. Cum sună mai exact „muzica rock tipic timișoreană“ ?

– În vremea aia erau în Timișoara trupe ca Progresiv TM, Pro Musica, Alla Breve, Gramophon, mai târziu Post Scriptum… toate una și una. Comparativ cu ce se cânta pe-atunci în București, cu excepția trupei Sfinx, domina acolo Iris sau Holograf. E cu totul altceva. Asta pentru că muzica timișoreană a fost întotdeauna influențată mai mult decât cea din București de sârbi și unguri. Aici se asculta mult Bijelo și Omega. Și mai avea și o puternică tentă etno etalată de Phoenix. Teme balcanice găsești în mai toate trupele din Timișoara enumerate mai sus. Mai târziu foarte mult și la Cargo sau și mai târziu la Rezident Ex (la ultimele două vinovatul principal e Tavi Iepan).

Ei, la asta mă refer când vorbesc de „muzică rock tipic timișoreană“. Pe valul ăsta etno am pornit și noi pe-atunci cu Impact, influențați fiind de curentele astea ale rockului timișorean.

Formația timișoreană Impact 1985

– Ați înregistrat câteva piese. Care a fost cel mai memorabil concert pe care l-ați susținut?

– Am înregistrat câteva piese la București în studioul T8. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc… Era ceva să înregistrezi la Radio în București pe-atunci, având în vedere că nu existau studiouri sau posibilități de a înregistra o trupă cât de cât profesionist în România.

Cel mai memorabil concert de care îmi amintesc spontan a fost prin ‘84 sau ‘85 la Preoteasa în București unde cred că am cântat cam atâtea bisuri cât programul de concert. Alt concert al nostru foarte bun a fost la una din primele ediții ale festivalului TopT din Buzău sau la Teatrul Tănase din București.

Trupa asta a fost pe-atunci în București destul de apreciată, în Timișoara mai deloc. Noi ne-am concentrat mult spre București și cântam des acolo, pentru a avea o eventuală intrarare la Electrecord. Acolo am început cu cântări în deschidere la Iris, Pro Musica sau Celelalte Cuvinte. N-a durat mult până am reușit să umplem singuri casa studenților și să avem publicul nostru.

În ce perioadă a funcționat trupa, care a fost componența ei și de ce s-a „spart“?

– Trupa a funcționat în două componente. Prima a fost cu Simi Fritea (voce), Dan Pavel (chitară), Freddy Onofrei (chitară), Vali Potra (tobe), eu la bas. După vreo doi – trei ani în care am funcționat foarte bine în componentța asta și începusem să tot fim chemați la festivaluri etc, Freddy ne-a părăsit subit și s-a mutat la București. Mișcarea asta n-am înțeles-o nici până azi. Păcat de gașca aia…

A doua componență a trupei a fost cu Zoli Lengyel la clape, care a preluat și partea de voce. Stilul abordat era în zona Saga sau Toto, deci complet schimbat. Se cânta foarte elaborat, Zoli a adus tenta asta care ne-a prins foarte bine, zic eu. Ceva mai târziu am avut și un concert la casa studenților cu Raul Dudnic pe post de vocal. După scurt timp Dan Pavel și Simi Fritea au tuns-o „fraudulos“ spre sârbi. Pe-atunci eu cântam și cu Pro Musica și cu Abra și nu mai aveam energia să mai refac trupa asta.

– Unul din primele concerte ABRA a fost la Casa Studenților, unde Alexandru Andrieș a cântat în deschiderea voastră. Ce amintiri memorabile mai ai de la începuturile formației?

– Concertul de care amintești a fost chiar memorabil. N-am văzut niciodată casa studenților atât de plină. Nu mai știu exact, dar cred că a fost primul meu concert cu Abra, eram în formulă de cinci, la clape cu regretatul Dinel Tollea, un tip tare fain. Concertul ăla îl mai am înregistrat pe o casetă unde se aude clar atmosfera care domină acolo. A fost grozav.

Amintiri memorabile?: Unul din primele noastre concerte a fost la Craiova cu Redivivus în deschidere. La sfârșit publicul nu se oprea din aplaudat, iar Dinu bagă o duma faînă în microfon: „Noi așa ceva încă nu am văzut, da‘ se pare că nici voi“…

– Ați rămas în formulă de trio după ce Răul Dudnic a pierdut trenul spre Craiova, unde ați obținut marele premiu. Cum de nu ați reușit să înregistrați niciun disc la Electrecord, având în vedere că ați făcut filmări pentru TV cu Petre Magdin și câteva înregistrări radio?

– Da, filmările alea cu Petre Magdin s-au pierdut. Naiba știe cum, e tare păcat.

La Electrecord nu puteai intra  fără pile cât de cât, se duceau trupele cu sarsanalele pline de pălincă și cărnuri, dacă reușeau să fie programați acolo pentru înregistrări. Cum era singurul studio de înregistrare din țară și făceau puține discuri rock pe an, aveau intrare mai mult cei consacrați. Noi n-am mai apucat, chit că ni s-a promis de vreo două ori.

Prin ‘88 am cântat la un festival la teatrul de vară din Costinești unde ne-a văzut un anume Romeo Vanica. După festival am stat mult de povești, ăsta avea ceva de spus la Electrecord pe-atunci. În consecință urma să facem un vinil din seria „rock“, noi cu o trupă foarte bună din București „Floare albastră“, fiecare o față de disc. Dar până să o facem ne-a prins revoluția și s-au schimbat toate…

– Ai ajuns în Pro Musica la recomadarea lui Adi Dinu. Care sunt cele mai frumoase momente trăite alături de Pro Musica de-a lungul anilor?

– Cele mai emoționante concerte au fost desigur primele concerte așa-numite „libere“, cele cu câteva săptămâni după revoluție, de la Sala Polivalentă din București și Sala Olimpia din Timișoara. Acolo am cântat atât cu Pro Musica cât și cu Abra.

Da, la Pro Musica am nimerit după plecarea lui Richard Schörnig în Germania. Aveau nevoie de basist pentru înregistrarea muzicii unei piese de teatru. „Noțiunea de fericire“ se chema piesa. Afișul îl mai am și acum. Începusem să cânt cu Abra cu puțin înainte, iar Dinu m-a recomantat, așa e. A funcționat minunat, mai toți din Pro erau cu vreo 10 ani mai în vârstă decât mine, am învățat multe de la ei. Multe concerte, mai ales cele din Timișoara  și de la Tim Rock erau toate foarte migălos pregătite și pentru vremea aia cu un înalt nivel instrumental. După revoluție am înregistrat piesa „Timișoara“ la Bucureșți, au urmat cele 2 concerte mai sus amintite din București și Timișoara după care am plecat și m-am stabilit la Berlin.

– Alături de Poems for Laila ai înregistrat un album la Londra, unde mai apoi ai fost și în studioul Mercury. Ce amintiri de neuitat ai din această experiență?

– Da, asta a fost o experiență pe care am trăit-o numai o dată. Timp de trei săptămâni am înregistrat un album în studioul lui Phil Manzanera (Roxy Music), undeva lângă Londra. Când noi am ajuns, tocmai plecau Heroes del Silencio, care erau și ei trei săptămâni acolo. Manzanera avea 10 angajați care se ocupau numai de studio și artiști. Pe lângă vila studioului,  mai era una mai mică unde stăteau artiștii  care urmau să înregistreze.


Aveam șofer pentru cele trei săptămâni, care ne aducea în fiecare dimineață micul dejun, și era la dispoziția noastră. Noi tocmai venisem dintr-un turneu de 14 zile unde tobarul nostru de atunci avea pretenția să aibe un om numai pentru tobe care să i le monteze în fiecare seară , el doar să vină și să cânte. Fițe… Sigur că a zburat din echipă. Am ajuns deci în studio la Londra fără tobar. Manzanera n-a văzut o problema în asta și l-a adus pe un anume Geoff Dugmore, un tobar de studio și concerte pentru Rod Stewart, Tina Turner, Stevie Nicks etc. El a venit cu un tir plin de lăzi mari. Avea omul într-o ladă  vreo 10 premiere, în alta 50 de cinele, în alta cinci – şase tomuri mici și tot așa. Asculta  piesele și își monta tobele pentru fiecare piesă ușor altfel, cum îi suna lui că s-ar potrivi mai bine. Într-o zi a fost toată partea de bas și tobe trasă. O experiență formidabilă pentru mine, atunci m-am prins și eu cum se lucrează în liga aia. Nivelul muzical și profesíonist al acestui om m-a dat gata. Pe lângă asta mai și e un tip extraordinar. Încă mai avem contact, din păcate prea rar. Mai târziu, albumul a fost masterizat în studioul Mercury.

Aveam contract cu Polydor pe-atunci, care urmau să ne lanseze. Chit că investiseră mult în noi, nu prea s-au străduit cu promovarea, albumul nu s-a vândut decât, – dacă bine țin minte – de vreo 55 – 60.000 de ori, pentru vremea aia un flop. În ziua de azi, dacă vinzi aici câteva mii de CD-uri doar, suroiesc casele de discuri în jurul tău…

– Se poate face o comparație între scena rock din Timișoara  și România din anii 80  și cea vremurile noastre? Ce lipsea atunci și ce lipsește în 2020?

– Lipseau multe în anii ’80. Instrumente, amplificare, mai tot. Nu aveai de unde să procuri așa ceva. Erau cei mai împuțiți ani de comunism. Dar exista un entuziasm enorm. Un fel de prospețime pe care o auzi în producțiile de atunci. Oricât de prost sună ele, entuziasmul ăla îl simți. Erau multe trupe, multe încercări, fiecare se străduia să facă ceva cu ce putea. Ne ajutăm între noi. Eu aveam la un moment dat un bas Fender Precision. Prin ’88, la un festival din Târgu Mureș, țin minte că au cântat vreo cinci – şase basiști cu basul meu. Ne împrumutam instrumentele și amplificatoarele dacă era necesar. Bine, nu toți, dar mulți făceau asta. Mă bucur să aud că și acum e la fel. Muzicienii, cel puțin în Timișoara, se ajută între ei. Sunt și acum o grămadă de proiecte, multe din ele foarte bune. Timișoara stă bine la capitolul asta.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea? Dar ultimele… mai ai timp sau dispoziție să asculți albumele altor artiști?

– Unul din primele trupe/albume care m-au fascinat a fost Genesis. Ăla vechi, cu Peter Gabriel. Fascinat am fost. Pe urmă am dat de Led Zeppelin. Am ascultat foarte mult și Pink Floyd, The Who și multe altele, toate genuri diferite, într-un mod sau altul m-au influențat toate. Acasă ascult John Mayer, Tom Petty, The Watterboys, Joni Mitchell, deci deloc chestii heavy. Și Beatles. Încă mai ascult Beatles cu mare plăcere.

– Ce părere ai de muzică pop–rock românească de la ora actuală? Care sunt formățiile sau artișții care îți plac?

– În ultima vreme au început să sune tare bine și producțiile româneșți. Chiar multe. Chit că încă și azi mai sunt artiști de rock care folosesc, spre exemplu tobe electronice. Mulți spun că ele pot fi programate în așa fel încât să nici nu simți că nu-s adevărate. Ei, ba se simte. Și se aude. Pentru mine sună că un demo treaba asta… La fel, mă bucur că au început să dispară soundurile alea polifonice de clape tipic anilor 80. Producțiile sunt mai aerisite, se pune accent mai mult ca înainte pe dinamică și căldură. Asta-i bine. Ar fi multe de spus la capitolul asta…După părerea mea, muzică bună în România se face mai mult într-un fel de semi-undeground. Îmi plac mult trupe și proiecte ca și Pământ, IPR, Dincolo de ziduri, Platonic Band, VanDerCris, Axis. Și Blazzaj, care sunt prea rari în ultima vreme.

Din păcâte, cei „consacrați“, cel puțin cei timișoreni, nu prea mai fac nimic nou. Și dacă fac câte o piesă nouă la 5 ani, e mare lucru. Păi dacă poți trăi din muzică de scenă, vine publicul să te vadă, te iubește, câștigi bani din asta, apăi fă din când în când câte un album nou, măcar ceva piese noi, chiar dacă faci un mic sacrificiu financiar pentru asta. Cred că cei care vin de fiecare dată să te vadă și te admiră, merită asta.

– Ce ar trebui să se schimbe în viața muzicală a Timișoarei?

– În primul rând echipa care se ocupă de compartimentul cultural la primărie. Mi se pare foarte trist faptul că Timișoara a pierdut cu Reflektor Venue singurul club competitiv cu „afară”, în care puteai aduce trupe fără să te faci de cacao. Asta spune deja tot.

– Care este diferența între un muzician și un muzicant?

– Clișeul zice că muzicianul cântă pe scenă unui public elaborat iar muzicantul la birt sau nunți. Așa o fi? În cazul asta, cunosc o mulțime de muzicieni muzicanți. Eu am un respect deosebit pentru ambele categorii, mai ales pentru cei care în România aleg să trăiscă din muzică.

– Care este secretul unui bun artist? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?

– Dacă n-ai pic de „ureche“, n-are rost să te apuci. Studiul contează enorm. Ca și în orice altă meserie pe care o alegi pentru că simți că ți se potrivește și o iubești, îți va plăcea și să studiezi, să vrei să fi tot mai bun în ceea ce faci.

– De-a lungul anilor ai făcut parte din mai multe „echipe“. Cum ai reușit să te adaptezi…cât de greu este să faci parte dintr-o trupă pentru o lungă perioadă de timp?

– Am făcut parte din echipe care desigur în primul rând muzical mi-au plăcut. Dar bineînțeles  și  uman. Și atunci nu-i greu. Muzica unește și e firesc să devii prieten cu cel cu care o faci. Și atunci îți face plăcere din ce în ce mai mult. Până când apare faza aia unde te înțelegi pe scenă doar din priviri…De adaptat m-am adaptat întotdeauna foarte repede, în mai toate proiectele de lungă durată am fost până la final, până când trupa respectivă s-a desființat dintr-un motiv sau altul.

– Cum ți se pare cultură muzicală în general în România? Dar cea din Germania?

– În România sunt multe evenimente gratuite în orașe unde cântă trupe consacrate. Sau mă rog, ariști consacrați. Îi vezi pe gratis. Ne mirăm că dispar cluburile. Păi nici nu-i de mirare, lumea nu mai plătește intrarea în club pentru a vedea un artist, atâta vreme cât în piață îi vede gratis. Nu știu cum să definesc eu „cultură muzicală în România“. Cert este că există un public pentru fiecare gen muzical, mulți care gustă muzică bună, însă și mai mulți de muzică de proastă calitate. Cei din urmă vin puhoi la artișți deveniți staruri peste noapte cu concerte play-back. Trist…

Cât despre Germania, nu prea știu ce să-ți spun pentru că nu mai urmăresc de mult fenomenul. Rave-ul ăla „Hyper, hyper“ de Scooter nu-l suport, uneori însă un techno dă bine într-un club în weekend, mă mai dau și eu pe val. „Dragostea din tei“ a ajuns la un moment dat hit-ul verii în Germania…despre ce vorbim… În fine, au apărut de-o vreme  mulți singer/songwriteri tineri care cântă în germană, un fel de Ed Sheeran nemțesc, ăștia domină. Un semn bun.

– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera ta de până acum?

– Când am înregistrat pe un album, dar nu am fost trecut pe copertă la credits. Sau am fost, dar cu mult mai puțîn decât am făcut. E urât, se practică însă. Mi s-a întâmplat de vreo 2- 3 ori.

– Se spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la Bucureșți. Mai e adevărață această afirmăție și-n zilele noastre…?

– Din păcate da.

– Cum ți-ai descrie colegii tăi de trupă din ABRA, fiecare dintre ei într-o propoziție. Dacă ar fi să te descrii pe ține tot într-o propoziție, care ar fi aceea?

– Adi Dinu este după părerea mea cel mai talentat songwriter timișorean, har cu caru‘, care din păcate a făcut mult prea puțin din posibilitățile lui.

Vali Potra e un prieten adevărat pe care oricând te poți baza, n-am cântat niciodată cu un tobar mai „ceas“ decât el, și am cântat cu mulți…

În ce mă privește, cred că sunt un bun teamplayer. Dacă aleg să cânt într-o trupă mă identific cu ea. Mai mult decât să cant la bas cred că mă pricep să orhestrez o piesă, să o „îmbrac“, să o finisez. La Abra asta-i tare fain.

– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?

– Încă sunt un tip relativ analog. Așa și rămân. Clar: vinil.

Altă e să ții în mână o copertă de vinil, grafica ei spune ceva, să asculți un album întreg, el a fost gândit într-un anumit fel de către artist, e un întreg produs al lui, exact asta aștept când cumpăr muzică cuiva.

– Se poate trăi decent din muzică în România? Dar în Germania…?

– Dacă „decent“ însemană din punct de vedere financiar, greu, dar da. Numai că în România, ca și în Germania de altfel, trebuie să faci compromisuri.

– Cum ai trecut peste perioada de auto izolare din pandemie, a fost o etapă creativă? Ce planuri aveați cu Rezident Ex și ABRA pentru 2020 care nu s-au mai materializat?

– Creativă da, dar nu neapărat muzical. Am ilustrat mult, am pictat. Și mi-am petrecut mult timp în pădure, cu câinii mei. Am și făcut un clip video pentru Rezident Ex la piesa „Lasă-mă să zbor“, din filmări de la fani. Mai e unul în lucru. De fapt ar fi și ăsta gata, vom ieși cu el curând. Am apucat să realizez și o idee pe care o aveam de mult la piesa „Străin printre străini“ de la ABRA, cu participarea unor personalități muzicale din diaspora. Toți români. Proiectul ăsta mi-a făcut mare plăcere. Ambele sunt de găsit pe youtube. Și încă un proiect muzical urmează să apară prin toamnă, aici e mai mult de lucru și cred că va fi o surpriză pentru unii. E vorba tot de o producție muzicală dar încă inexistentă, însoțită de un video-clip. Din păcate pandemia asta ne-a cam dat planurile peste cap. Cu Abra urma să avem 2 concerte în Italia la Padova și o invitație la un festival în România. Toate s-au anulat. Și cu Rezident Ex aveam ceva pentru aeptembrie, dar nu se arată bine…

– Cum vezi ieșirea din perioada asta de criză, va mai avea nevoie lumea de arte frumoase și pe viitor?

– Nu știu lumea, dar eu am nevoie de ele ca de aer.

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.