Florin Buciu, bănățeanul care are un studio de înregistrări în Toronto: „Dacă nu ai ureche muzicală, fă-te tâmplar sau politician sau faianțator. Dacă ai, studiază minim cinci ore pe zi“

Numele lui Florin Buciu are o rezonanță aparte în cercurile melomanilor care au prins scena rock timișoreană de dinainte de Revoluția din 1989. Recent, acesta a revenit în atenția iubitorilor de muzică din România, grație faptului că cele mai noi variante alternative ale unor compoziții realizate de Stepan Project au fost realizate în studioul Fandango Recording din Toronto (Canada), care îi aparține.

Născut la Lugoj și mai apoi mutat în Timișoara, Florin a început să învețe „serios“ chitara în urma unei întâlniri cu fondatorul trupei ABRA, Adrian Dinu-Schwartz și înainte de a părăsi țara noastră în 1994 a cântat în diverse spectacole din Timișoara și a făcut parte din trupa Labirint. Am realizat un interviu alături cu Florin Buciu în urma căruia am aflat o serie de amănunte inedite din cariera sa muzicală.

– Ai moștenit pe cineva din familie, la capitolul muzică? De unde vine această pasiune și care au fost primii pași în această direcție?

– E greu de spus… amândoi părinții au cântat în corul Ion Vidu din Lugoj, acolo de fapt s-au cunoscut… dar nu m-au împins către muzică neapărat, mama voia să mă fac doctor, tata mă voia economist… Totuși din clasa I pînă într-a III-a m-au dat să fac pian la Școala Populară din Lugoj, până când ne-am mutat la Timișoara. Nu mi-a prea plăcut, că nu aveam pian, tata a făcut un carton mare cu clape desenate, și așa repetam… În clasa a V-a m-au dat la chitară la un profesor Maurer de la clubul CFR, numai că să nu vagabondez și să mă țină ocupat… ce-i drept eram capul răutăților ca și copil. Am făcut cu Maurer un an, după care el a plecat în Germania, însă ce era important, făcea chitară clasică, folosea manualul lui Carulli și Carcassi, așa am învățat notele. Până în clasa a VIII-a nu am făcut nici un fel de lecții, dar pornise cenaclul Flacăra, îmi plăceau cântecele și le scoteam după ureche… Mai târziu, in armată l-am cunoscut pe Adi Dinu și m-am enervat, îmi plăcea ce făcea pe chitară clasică, deci m-am pus pe învățat… Apoi m-am dus la Școala Populară, nu atât ca să învăț, însă Adina Dimitriu avea partituri… nu prea voia să îmi dea ce voiam eu, așa că am început să-i fac câte un serviciu, i-am făcut rost de o mașină de cafea, cărți, etc, …așa erau vremurile, și atunci îmi dădea ce partituri voiam.

– Îți amintești cum au fost primele concerte la care ai apărut pe scenă? Aveai emoții? Cum ai trecut peste ele?

– Emoții? Cît casa, de fiecare dată… nu sînt religios, dar scena a fost ca o biserică pentru mine… În facultate cântăm la Cenaclul Almatim și abia așteptam să avem spectacol… O vreme cîntam singur, apoi am făcut un duet cu o prietenă talentată, Dana Ieli… era o gașcă faînă, cu Dinu, Dudnic, cântam liber… am mai avut emoții cînd un tip s-a prezentat după ce am cântat și s-a luat de mine că am câtat Canarul lui Phoenix, era locotenent de secu… noroc cu Tică Mărăscu care era responsabil de la Casă, m-a scos fața curată. În Almatim se cînta liber, și audiența era făină, am atâtea amintiri de acolo… Ca să îmi înving emoțiile, se întîmpla să mai trag câte un „șluc” și când ajungeam pe scenă se întâmplau tot felul de lucruri. Îmi amintesc că am fost invitat de Freddy Stauber de la Stelele să fac deschiderea la un concert la Lugoj, unde și Pro Musica a fost invitată… eram puțin speriat, însă sperietura mi-a trecut cu mult în avans, pe trenul de navetiști …eram cu băieții de la Pro Musica, și era aglomerat rău trenul ăla… intrăm pe coridor, numai ce-l aud pe Ilie spunând cu voce tare: „Tovarăși, aici e un grup de oameni cu SIDA” și totul s-a eliberat în jurul nostru, așa că ne-am pus la cărți cu Lică, Ilie și Tichita… Harry ne supreveghea… râd și astăzi… râdeam încă și cînd am intrat pe scenă… m-a ajutat cu emoțiile!

– Care a fost activitatea ta muzicală în România?

– Cântăm și la Cenaclul Almatim și la cenaclul Facultății de Mecanică… am înregistrat cîteva piese de chitară clasică la Radio Timișoara, apoi, la sfârșitul studenției am fost la Primăvara Baladelor alături de Dinu și Dudnic… a fost o experiență deosebită. Am luat premiul de compoziție acolo, ceaa ce a fost fain. Era organizat foarte serios, Sfinx făcea sonorizarea, Chifiriuc a stat cu noi toate cele 4 zile unde ne-au cazat, la fostele grajduri regale… a venit și Doru Stănculescu cu un tip de la radio seara la un pahar cu vin (în fapt tone de vin și votcă), tipul ăla ne înregistra în timp ce cântăm cu toții: „Cîte stele sînt pe cer/dimineață toate pier/numai una cea mai proastă/stă pe întreprinderea noastră”… a fost o nebunie, Doru l-a prins și era să îl rupă în bătaie, i-a rupt caseta…

Mai târziu am făcut o trupă numită Labirint, în 1986. Am debutat tot pe scena Casei Studenților, l-am rugat pe Andrieș să facă deschiderea (îl cunoscusem la Costinești din întîmplare, aveam chitara cu mine, m-a văzut, m-a rugat să merg cu el la o petrecere unde el trebuia să cînte și nu avea chitară, am cîntat și eu acolo, mă descurcăm tehnic relativ binișor, însă el m-a sfătuit să încerc să cînt muzică mea, nu numai Beatles și Pink Floyd și Cât Stevens, sfat pentru care îi sînt recunoscător). Cu Labirint am cântat la trei Tim-Rock- uri, la Rock pentru Revoluție în ’90, am fost prin tot felul de locuri, am fost invitați de Petre Magdin după un festival de la Craiova să înregistrăm la TV (unde am fost cu Survolaj și Cardinal), și tot acolo ne-a văzut și Silvia Velicu, și ne-a invitat și ea și am înregistrat la radio. Ce doamnă mare a fost Silvia, cât era de superbă în conversație și cât bun simț avea… ea și Anda Călugăreanu erau dintr-un film cu totul aparte…Acolo a fost prima dată cînd am văzut cam ce și cum era cu un studio de înregistrări.

Îmi aduc aminte de momentul nostru de vârf, a fost un spectacol la Grădina Capitol, noi Labirint, Foileton-ul lui Mihalca și Bocerean, și Pro Musica. În momentul acela eram în formulă de trei, cu Toma Jakab la tobe și Cătălin Teodoreanu la bass – el era de fapt cu Survolaj, dar băieții lui erau în armată, și pentru un an jumăte am cântat împreună… făceam rock cu influențe de muzică clasică și a fost senzațional, totul curgea… ce fain ar fi fost dacă Cătălin rămânea în trupă, însă era trup și suflet dedicat lui Survolaj. Cu el formula de trei era o bucurie. În rest, am fost tot timpul câte patru, eu și Toma cu care am pornit trupa, în rest am avut câțiva care veneau și plecau- Tibi Szilagy, Radu Hambaraș, Dănuț, Cristi Irinoiu și bineînțeles Cătălin. Am destrămat trupa la sfîrșitul lui 1990, viața a luat o altă viteză.

– Când și de ce ai plecat în Canada și cum te-ai adaptat vieții de acolo?

– Am plecat la sfîrșitul lui 1994, mi-a luat o vreme să înțeleg că lucrurile nu se vor schimba rapid, la începutul lui 1991 am luat viteză politic, la țărăniști, m-am implicat mult, am avut privilegiul să am o discuție privată cu singurul om incoruptibil al neamului românesc, și recunosc acum, omul care mi-a confirmat mai mult decât oricine că nimic nu e mai presus decât să fii corect și să nu te dai bătut, e vorba de Corneliu Coposu, din păcate în jurul lui au fost o grămadă de oportuniști.

Am pornit cu doi prieteni o firmă de televiziune prin cablu- Analog, și am fost dezamăgit cumplit de reacția umană în fața banului… Că să scurtez, ziceam într-un cântec cam așa: „Nu e loc pentru mine aici/mă năpădesc buruieni și urzici” și am hotărât să plec. Nu am plecat economic, aia nu a fost o problemă. Începuturile au fost grele, dar Canada e o țară deosebită, dacă vrei poți, trebuie doar să insiști. Nu voiam să mai fac inginerie, îmi amintesc că m-am dus să scot o autorizație să cânt pe stradă, am primit-o în 5 minute, m-a costat 10 dolari, intri în primărie, te duci la ghișeu, plătești, capeți actele… dar când m-am apucat de cântat a mers bine juma de oră, apoi au apărut peruani cu fluiere și stații de amplificare, eu cîntam chitară clasică, n-aveam nici o șansă… așa că m-am întors la inginerie. Franceza nu m-a prea ajutat în Toronto, așa că a trebuit să studiez engleză. Trebuie să te miști, să fii deschis, și îți cîștigi respectul tratând pe fiecare cu demnitate; dacă ai o problema cu asta, atunci nu ai ce cauta aici. Nu ești mai bun decât nimeni, și dacă te judeci altfel decât singur în față oglinzii cînd te scoli și arăți aiurea, ești pe nicăieri. Singura competiție este cu ține însuți.

– Cum ți se pare scena rock timișoreană și din vestul țării la ora actuală? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine? Dar scenă muzicală în general, incluzând aici și alte genuri muzicale?

– Până prin 2005 nu am prea fost în legătură, numai ce vedeam pe Youtube. Nu am simțit nevoia să urmăresc televiziunile și muzică românească, deși sînt accesibile de aici. Nu mă uit la televizor punct, nu îmi permit să dau timpul meu și viața mea altora aiurea. Revenind la muzică, în ultima vreme am auzit tot felul de chestii faine: TMGroove promite mult, îl iubesc pe Horia, are o formulă superbă, cu o vocalistă – Maria- foarte bună, însă dacă aș fi producătorul lor aș forța bariere în neștire, cred că au idea în mare corectă, dar încă lipsește ceva care să îi facă și mai distincți, cred că au un viitor mare în față dacă își caută agresivitatea tinereții… însă e o chestie de timp. Am ascultat Implant pentru Refuz și sînt plăcut impresionat… apoi am ascultat niște înregistrări primite de la Emil Biebel cu mult material interesant, din păcate înregistrat în general sub standard. Sânt și alții, îmi scapă numele, simt ceva nou, dar încă nedefinit… Sînt încă multe probleme legate de structura de business în România… de promoție, de producători adevărați, de manageri competenți. În lipsa lor, totul se petrece mai mult la hei rup, cu entuziasm, dar trebuie să apară la un moment dat structura asta… Sînt multe manifestări și festivaluri, lucru bun, dar trebuie multă muncă să treci de faza asta și să devii un brand care are ceva de spus.

– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?

– Și una si alta, dar dacă nu ai ureche fă-te tâmplar sau politician sau faianțator; dacă ai, studiază minim cinci ore pe zi. Zilnic, fără pauze.

– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?

– Asta este o discuție mult prea lungă, și nu o să îi dăm de capăt, fiecare cu opinia lui. Că să fiu foarte clar, cel mai bun disc din punct de vedere al sunetului care eu l-am auzit și judecat este Daft Punk – RAM. E pe CD. Nu discut stilul de muzică, nu sînt din filmul ăla, ci sunetul. Și am ascultat muzică în neștire, și mai ales analizat pe monitoare de calibru. Sigur că vinilul are zgomotul ăla care aduce ceva, în fapt atâtea synth/drum machine au un buton de noise care îl aduci la sunetul principal… Viitorul însă nu aparține nici lui CD sau vinil, e clar streaming, dacă 5G devine realitate, 24bit va fi standard; din 10,000,000 oameni, la 24 de bit doar unul va fi în stare să facă diferența. Nu este deloc esențial, dar multitudinea de medii de ascultat a făcut totul mai scump pentru muzician: dacă vrei să lansezi ca artist și vinil, și CD și pentru streaming, ai nevoie de 3 masteruri dacă vrei sunetul ca lumea. În rest, cine își va permite, va asculta pe sisteme bune, audiofile, va gusta muzică, iar restul toți vor sta cu chestiile alea ieftine în urechi și vor surzi prematur.

– Când ai ajuns să colaborezi cu Ilie Stepan și cum se desfășoară această colaborare?

– Cu Ilie mă știu de mult, de aproape 35 de ani, și acum un an ne-am reîntâlnit întîmplător în Piața Unirii. Mare bucurie! Am povestit, și i-am spus ce fac, a fost foarte interesat, și gata, anul ăsta ne-am apucat de treabă. Mă bucur foarte mult că nu a pus armele jos, ci continuă, asta trebuie un artist să facă, să nu se oprească decât cînd trece la topometrie, adică măsoară aproape 2 metri sub pământ… Deocamdată niște masteruri și parțial ceva remixaj pentru ceea ce postează pe Youtube. Internetul ăsta are și bune, putem comunica, nu mai sînt bariere… și sincer să fiu, m-ar bucura dacă și alte trupe românești ar vrea să colaborăm. De fapt sînt în vizor două proiecte mai mari, ale altora, și voi vorbi despre ele la vremea potrivită.

Cu ocazia asta mărturisesc că am fost fericit să primesc unul din cele mai frumoase complimente care le-am primit vreodată, de la Mimo Obradov – mulțumesc din inima Mimo dragă! – care a comentat la un cântec că crede că e poate cel mai bun master care l-a auzit din muzica românească. Nu știu neapărat dacă este așa, dar faptul că a remarcat m-a umplut de bucurie, și poate, pentru prima dată am simțit așa, un fel de dor, poate că era un dor de mine, cel din trecut, și în trecutul meu e și Mimo, și Ilie, și atâția alții.

– Cum vezi „redresarea“ lumii muzicale în vremuri de pandemie ?

– Va trece mai curând sau mai tîrziu… va fi greu pentru mulți, când ieșim vom fi cu 5G și încet încet vinilul și CD ul se vor pierde… cumva revenim la vremea lui Beethoven și Paganini, în sensul în care actul live va fi esențial, iar cei care doar fac muzică vor avea probleme să o vîndă dacă nu iasă pe scenă.