Mircea Bunea s-a născut la Timișoara și a colaborat de-a lungul anilor cu o serie de personalități ale scenei autohtone. Membru al formațiilor Riff și Bega Blues Band, artistul ne-a acordat un interviu în care ne-a dezvăluit cum era viața muzicală a Timișoarei pe vremuri, cât de greu este să cânți blues/rock/jazz într-o țară unde marea majoritatea mass-media promovează muzica comercială și câteva amănunte despre concertul formației Riff la Timișoara, care va avea loc în data de 19 februarie de la ora 19:30 în sala Teatrului Merlin.
– Cum era viața muzicală din Timișoara, pe vremea când ai cântat cu Uranus (care s-a transformat un pic mai târziu în Aqua Vox, la propunerea lui Sergiu Simionese). Ce fel de piese cântați ?
– Din câte țin eu minte, la vremea aia eram singura trupa rock formată din copii (eram în clasa a VIII-a…). Fiindcă incepuserăm să repetăm la Casa Tineretului, ne imprieteniserăm cu ceilalți muzicieni ce repetau sau care treceau pe-acolo – membrii de-atunci ai Pro Musica, Progresiv TM, Clasic XX și alții. Îi vedeam în concerte și încercam să învățăm cât mai multe de la ei. Erau puține trupe de rock la vremea aceea. Ne bucuram imens de fiecare concert. Noi, în formula Uranus/Aqua Vox (Sergiu Simionese – voce, Mircea Bunea – chitară, Vlady Cnejevici – clape, Puiu Ghibaor – bass, Marcel Cotro – tobe) începuserăm să cântăm compoziții proprii și apăream deja în concerte.
– Ții legătura cu foștii colegi de trupă din grupurile cu care ai cântat demult?
– Desigur! Am rămas prieteni buni și câteodată, când se ivește vro ocazie, mai cântăm câteva piese împreună. Cu Puiu mă văd destul de des.
– Cum era viața muzicală în restaurantele și barurile de noapte din Timișoara anilor 80? Care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?
– La vremea aia, muzică se făcea ori în restaurante și baruri de noapte, ori în concerte (puține trupe aveau privilegiul ăsta). Muzicienii ce cântau în restaurante reușeau cumva să fie la curent cu cele mai noi hit-uri internaționale și încercau să le reproducă cât de fidel posibil. În zona asta funcționau bine legăturile cu cei plecați prin Germania sau aiurea. Da, în sensul acestei anume „libertăți” altfel decât a celorlalți, eram mai diferiți decât „poporul muncitor”. Era o lume paralelă? Cu siguranță! Cele mai frumoase amintiri ale mele provin din perioada când, la facultate fiind, cântam la barul de noapte al hotelului Continental și, mai apoi, cu celebra trupă Stelele, a fraților Crăciunescu. Era mereu o atmosferă deosebită, cu multă veselie, libertate și exigențe muzicale ridicate.
– Cum ai simțit cenzura autorităților comuniste din acele vremuri?
– Nu deranjant. Câteva obiecții ale unor activiști zeloși față de texte sau (pe vremuri) față de părul prea lung. Sau încercarea de a limita interpretarea muzicii venită de „afară”.
– Cu Riff cânți din 1987 și pregătiți un concert nou la Timișoara, la Teatrul Merlin, în 19 februarie. Ce program veți avea în cadrul concertului din Timișoara?
– De Riff mă leagă ani buni de colaborare, de turnee și vreo cinci discuri (sub diferite forne) produse. Suntem prieteni buni, înainte de toate, chiar dacă formula a variat de-a lungul timpului. La Timișoara prezentăm luna asta un concert acustic, de vreo două ore, care cuprinde piese cunoscute – mai vechi și mai noi – reorchestrate pentru instrumente acustice.
Am pornit acest proiect de mai bine de un an și, spre surprinderea noastră, se bucură de un mare succes la public. Curând, însă, vom reveni la formula electrică, cu ceva piese noi.
– Faci parte de mulți ani și din Bega Blues Band. Cum ți-ai descrie colegii de trupă?
– Om drag – în dreptul fiecăruia…
– Care este diferența între scena muzicală din țara noastră și cea străină?
– Sunetul și exprimarea muzicală (ca rezultat nefast al lipsei unui background coerent). Dar în primul rând sunetul! Vorbeam deunăzi cu bunul meu prieten Deian Feniaț despre cât de bine a sunat dintotdeauna muzica produsă la sârbi… dar e valabil și pentru cea maghiară, ca să nu mai vorbim de cea occidentală.
– Cât de greu este să cânți blues/rock/jazz într-o țară unde marea majoritatea mass-media promovează muzica comercială? Se poate trăi din această activitate?
– Problema promovării muzicii comerciale este universală, din păcate. Parcă ar face parte dintr-un plan secret de îndobitocire a oamenilor… Ca orice gen muzical devenit de nișă, sigur că nu e ușor să te poți descurca. Vorbim aici despre aspectul financiar, desigur. Fără un impresar iscusit și mult noroc, cu siguranță nu prea poți trăi din asta.
– Care a fost cel mai memorabil concert de-al tău și de ce?
– Cântarea alături de Bega Blues Band pe scena din fața operei la puțină vreme după Revoluție, cu toată piața plină ochi…Apoi sunt toate concertele de prezentare a primului disc Riff („Primii pași”), în care show-ul scenic era la cote maxime…
– Cum ți se pare scena muzicală timișoreană în 2024 în comparație cu cea din deceniile trecute? Ce ne lipsește sau ce avem în plus?
– Nu pot da un răspuns documentat, din cauza că m-am cam retras din viața publică a urbei de ceva ani. Înțeleg că avem destul de multe trupe, abordând diferite genuri muzicale, ceea ce nu e rău deloc. Ne lipsește însă măcar o casă de producție serioasă și potentă, lucru moștenit din trecut. Fără așa ceva, tot poziția „rudei sărace de la țară” o vom avea.
– Timișoara a fost capitală culturală europeană în 2023. Cum ți s-a părut acest an, a adus o schimbare în viața orașului? Care au fost lucrurile cele mai frumoase din 2023 și ce se putea face mai bine?
– Cred că schimbarea este de relativ mică anvergură. Dar bine că există.
– Ai colaborat de-a lungul timpului cu diverși artiști în diverse formule. Care sunt secretele unei colaborări de lungă durată de succes într-o formație/proiect? Cum te adaptezi într-o trupă?
– Cred că este esențial să-ți pui sufletul pe tavă și să-l oferi necondiționat celorlalți.
– Ce activități muzicale ai în acest moment și unde te vezi peste cinci ani?
– Mă preocupă, ca întotdeauna, sunetul. Cel al chitarei, dar și cel de ansamblu. Am început să mixez felurite materiale sonore și încerc să înțeleg mai bine ce anume face sunetul să fie cât mai bun. Sunt interesat să mă văd mereu acum, nu în viitor (nici în trecut), așa că…
