Florin Piersic jr. este angajat al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara și una dintre vocile artistice complexe ale scenei românești contemporane – regizor de teatru și film, scenarist, actor și scriitor, cu o carieră construită în timp prin numeroase producții, premii și colaborări importante. A semnat regie de teatru și film, a scris o serie de scenarii și a jucat în numeroase spectacole, conturând un profil artistic marcat de versatilitate și un umor recognoscibil, dar și de o reflecție constantă asupra condiției umane.
Într-un interviu acordat PRESSALERT.ro, artistul vorbește despre parcursul său profesional și despre relația sa cu scena.
Florin Piersic jr. a revenit la Timișoara pentru spectacolul „Romanian Psycho” care s-a jucat marți, 7 aprilie, și în care își asumă tripla ipostază de dramaturg, regizor și interpret.
- Ați avut mai multe colaborări importante cu Teatrul Național din Timișoara, inclusiv ca actor și regizor. Cum a început, de fapt, relația dumneavoastră cu acest teatru?
Ada Hausvater a vrut să vadă o piesă regizată de mine. M-a surprins intenția ei și am crezut inițial că va refuza, pentru că i-am propus piesa „Frați”, de Dave Williams, pe care o tradusesem în anul 2000, și care presupunea o montare complicată la nivel de scenografie.
Găsisem textul pe internet, într-o perioadă în care nu multă lume știa să caute astfel de lucruri online. Aveam o prietenă apropiată care se pricepea la I.T., ea a descoperit piesa și mi-a scos-o la imprimantă.
Mi-a plăcut enorm. Am tradus-o și am încercat să o montez, cred că prin 2003-2004. A existat chiar și o lectură, dar fără un rezultat concret. Mult timp a rămas în stadiul de proiect, apoi a devenit un proiect „imposibil”, pe care nu mai speram să-l duc vreodată la bun sfârșit. Din când în când îi scriam câte un mail autorului, îi spuneam că eu sunt „tipul ăla din România” și că o să fac piesa într-o bună zi. Și cred că el nici măcar nu mă mai lua în serios.
În 2017 am reușit să o fac, la Timișoara. A fost un moment important, chiar o victorie. Dave Williams a primit un mail din partea teatrului, pentru o negociere privind drepturile de autor, și a înțeles că spectacolul chiar se face. Așa că omul și-a cumpărat bilet de avion, ca să fie prezent la premieră. L-am cunoscut chiar după prima reprezentație.
Spectacolul s-a jucat până când a început pandemia. Apoi am avut o pauză, a mai fost reluat o perioadă, iar în prezent nu poate fi programat, sala fiind în renovare.
- Piesa „Frați” se joacă doar în Timișoara sau și pe alte scene din țară?
Nu, doar aici. Am avut un turneu la Galați, și unul la Arad, înainte de pandemie, cu reacții foarte entuziaste.
Dacă fac o comparație între anul 2004 și anul 2017, îmi dau seama că în 2004 nu aș fi putut să fac spectacolul. Nu eram pregătit, ca regizor.
În 2004, am avut doar o lectură, iar actorul care trebuia să joace rolul pe care îl joc eu acum s-a speriat de dificultatea rolului, la nivel fizic. Era un actor mai în vârstă, nu o să-i dau numele, din politețe.
Dar e bine că lucrurile s-au întâmplat la momentul potrivit și asta i se datorează Adei, pentru că totul a pornit de la propunerea ei.
- Există o diferență de energie între scena din Timișoara și alte teatre din țară?
Da, fiecare loc este diferit. Nu pot generaliza sau defini o stare anume.
Publicul din Timișoara este special pentru mine. Mă simt aici ca acasă. E o stare de relaxare, dar și o responsabilitate mai mare.
Nu pot să mă refer la tot orașul, eu am trăit aici doar în centru, în zona teatrului. Cei care vin la teatru sunt spectatori ideali, din punctul meu de vedere. Timișoara e un loc cu mult suflet. Oamenii te salută pe stradă, îți zâmbesc. La București, asta se întâmplă foarte rar. Iar lucrul ăsta mă obligă. Nu vreau să dezamăgesc acest public.
- Cum vedeți relația cu Teatrul Național din Timișoara?
Nu știu dacă voi mai fi aici pentru mult timp. Nu știu cum vor evolua lucrurile.
O paranteză: când am fost aici ultima oară cu un spectacol care nu era al Teatrului din Timișoara, am avut sentimentul eșecului. Am venit cu spectacolul „Colibri”, al Teatrului de Artă din București. Niște lucruri nu au funcționat atunci, plecând de la nivel tehnic, lumini, sunet și altele, iar spectacolul n-a funcționat corect, din punctul meu de vedere. M-a durut chestia asta. Se vânduse toată sala. Era o responsabilitate imensă. Spectacolul nu a fost chiar un fiasco total, dar consider că nu a funcționat cu toate motoarele.
Există o anumită legătură care se produce rapid cu spectatorul, sau nu. Dacă nu se produce, nimic nu mai funcționează cum trebuie. Dacă spectatorul se uită la ceas, înseamnă că eu am pierdut partida.
Experiența mea e destul de vastă, așa că am trăit multe momente frumoase pe scenă, momente în care am avut o conexiune reală cu publicul. Și asta mi s-a întâmplat des la Timișoara. Sunt oameni care mă întreabă de ce nu mai vin la Timișoara cu „O mie de motive”. Unii au văzut spectacolul ăsta chiar de mai multe ori. De fiecare dată e diferit, așa e și conceput.
În ultima perioadă am renunțat la multe dintre spectacolele în care jucam. Nu știu ce urmează, o să văd cum merg mai departe. Recunosc, mă afectează, mai ales financiar, pentru că am copii de crescut.
- „Romanian Psycho” este un „one-man show”?
Nu i-aș spune așa, pentru că e o poveste cu un singur personaj. Dar nici „monodramă” nu-i pot spune, cuvântul “dramă” n-are ce căuta acolo, e o comedie.
Mi se pare corectă clasificarea de „one-man show” în momentul în care actorul interpretează mai multe personaje. Atunci te duce cu gândul la un „om-orchestră”, pentru că se presupune că el „cântă” la mai multe instrumente. „Freak Show“ e mai aproape de ideea asta.
- Cum l-ați descrie? E o comedie, da? Publicul râde?
Intenția mea a fost să păcălesc puțin, cu titlul.
Și cu afișul. Te sperie puțin, și asta era și ideea. Îți lasă impresia că e vorba de ceva „întunecat”. Dar acum chiar vreau ca oamenii să știe că e o comedie, nimeni nu mai are nevoie de drame, mai ales în vremurile tulburi pe care le trăim acum. Da, îmi doresc să existe momente dramatice chiar și într-o comedie, chiar am căutat asta în multe dintre proiectele mele. Dar nu e cazul cu „Psycho”.
Oamenii vin la teatru să evadeze din realitate, să râdă. Evident, îmi doresc să evit „hăhăiala” aia de comedie bulevardieră, dar de fapt să știi că apreciez genul. Comedia bulevardieră presupune niște exagerări care sunt dictate de concept. Așa funcționează, n-ai cum altfel. În general, îmi doresc să găsesc un echilibru, să evoluez „între ape”. Am făcut și eu un astfel de spectacol, chiar scris de mine, și m-aș bucura să repet experiența.
Am colegi care mi-au spus că nici nu știu ce pierd dacă refuz să joc într-o comedie bulevardieră. Și le dau dreptate. Publicul înțelege rapid conflictul, iar apoi se bucură de poveste și de situațiile ei încurcate. Totul merge pe ideea de replică-poantă, replică-poantă. Există multe zone în care nu am ajuns încă, și în care mi-aș dori să ajung, dar sunt perfect conștient de faptul că nu le voi acoperi niciodată pe toate. În meseria asta, lucrurile nu se termină niciodată. Iar timpul meu e limitat.
Ca să sar într-o cu totul altă zonă, n-am jucat niciodată Shakespeare, în afară de examenul de diplomă – „Comedia erorilor”, unde am interpretat trei personaje. În rest, deloc.
Ulterior, mi-am creat singur ocazia într-un spectacol scris de mine, în care am jucat alături de Marcel Iureș. Se numește „Stage Dogs”, am fost cu el și la Timișoara. Acolo, mi-am construit un moment pe monologul celebru din Hamlet, cel cu „A fi sau a nu fi”. Într-un fel, a venit la timpul potrivit, aveam deja vârsta la care puteam să îi înțeleg și să îi acopăr adâncimea.
- Vă interesează mai mult să spuneți o poveste sau să provocați o reacție?
Spectatorii vin să vadă o poveste care să le creeze emoții. Tensiune, teamă, bucurie, râs și așa mai departe. Vor să evadeze, să intre într-o altă lume.
Acum joc mai rar, și simt dorul de scenă. E ca un drog. Dar nu mă afectează în mod negativ. Din contră, apreciez mai mult fiecare moment.
Nici pentru un actor care joacă zilnic nu cred că e ușor, poate apărea rutina sau blazarea. Eu încă nu am ajuns acolo. Probabil sunt într-o perioadă în care caut un nou proiect. Satisfacția e că în ultimii 25 de ani am jucat doar roluri care m-au interesat.
- Aveți o carieră în care se suprapun trei roluri: actor, regizor și scriitor. Dacă ar trebui să le separați, care dintre ele v-ar defini cel mai corect astăzi?
N-am mai scris de câțiva ani.
Pot fi un bun regizor, pentru că iubesc actorii și știu cât de fragili sunt.
Până la urmă, cea mai mare bucurie rămâne cea de a evolua ca actor.
- Aveți doi copii, Sașa și Sonia. Se vede teatrul în casa dumneavoastră ca o continuare firească?
Copiii mei au un talent artistic evident, dar eu nu vreau să îi înfluențez în nicio direcție.
Fiica mea are o înclinație puternică spre desen și animație, lucru care mă uimește constant. În continuare mă mir cum poate un om să deseneze atât de rapid și într-un fel atât de special, de personal, să creeze personaje. Acel simț al proporțiilor, pe care eu nu am reușit niciodată să le redau în desen. Pentru mine e ceva incredibil. Știu, sunt subiectiv, dar e copilul meu, e normal să fiu așa.
Iar despre Sașa pot să spun că are deja multe drumuri deschise, dar va trebui să vadă singur pe care îl va alege.
- Dacă într-o zi ar spune „vreau să fiu actor”, care ar fi primul lucru pe care l-ați spune? V-ați dori să continue această linie artistică sau mai degrabă să își construiască propriile drumuri, complet diferite?
Cumva, în sufletul meu, mi-aș dori să nu facă ceva în domeniul ăsta, pentru că știu cât de grele sunt căderile.
Dacă, la o vârstă fragedă, ai visat să fii în centrul atenției, să simți că ai ceva de spus pe scenă, atunci o viață în care nu ești artist poate părea mai „seacă”. Dar poți să-ți hrănești setea asta mergând la teatru, fiind un bun spectator și având totuși o siguranță financiară și o sănătate mintală mai solidă, pentru că meseria asta uneori te distruge. Într-o seară poți să ai succes și să te bucuri, iar în următoarea seară să ai un eșec și să cazi în depresie.
- Dacă ar fi să rezumați tot parcursul dumneavoastră artistic într-o singură idee, care ar fi aceea?
Am făcut prea puțin. Și nu mai am timp să fac atât cât mi-aș fi dorit. Am senzația că nu știu nimic, că nu am făcut nimic – nici măcar nu e o metaforă. Meseria asta e o continuă descoperire, iar lucrurile pe care le-am învățat trebuie exersate, altfel se pierd.
A existat un mentor, în adolescență. Culmea e că nu mi-a fost profesor la insitutul de teatru. Am petrecut doar zece zile din viață alături de el, dar a avut o influență hotărâtoare asupra destinului și traseului meu.
Mentorul meu și-a dedicat viața teatrului. E foarte ciudat, el a făcut un copil la o vârstă înaintată. Practic, a devenit tată în jur de 60 de ani. Acum are în jur de 70 de ani și o fetiță de 5-6 ani. Și învață de la copilul lui bucuria de a fi părinte, urmărind cu uimire fiecare reacție a copilului său. Dar de fapt el a știut mereu cum sunt copiii, sunt convins că le-a urmărit mereu comportamentul, știind că un actor nu are voie să piardă vreodată autenticitatea reacțiilor unui copil.
Omul despre care vorbesc e englez. Ca actor, a făcut și teatru, și film. Dar, ca regizor de teatru, a devenit o voce clară și cu un stil inimitabil, la nivel mondial.
Am învățat multe lucruri de la el. Nu am pretenția să concurez cu el, nu voi lăsa o urmă atât de puternică. Totul se șterge, în timp. Vor rămâne, poate, câțiva spectatori de vârsta mea sau mai tineri, care își vor mai aminti de o seară de teatru mai specială.
În teatru, clipa de grație apare și dispare imediat, se risipește. Contează doar ce se întâmplă atunci, acolo. Foarte rar rămâne ceva, peste ani. Dacă un om mă oprește pe stradă și îmi spune că ține minte o seară de teatru care s-a-ntâmplat acum mult timp, aproape că nu-mi vine să-l cred. Dar există și seri de teatru care pot schimba optica unui spectator, percepția lui asupra vieții. Și atunci, e magic.
