Dominic Fritz a câștigat Primăria Timișoara în 2020 promițând o schimbare de model. A fost reales în 2024 sub mesajul că orașul trebuie să meargă „Înainte, nu înapoi.” După două victorii clare, un lucru ar fi trebuit să fie deja închis: războiul politic cu Nicolae Robu.
La un moment dat, ar fi trebuit să înceapă și guvernarea propriu-zisă…
Fritz nu poate trăi fără Robu
Prea multe dintre gesturile publice, mesajele politice și explicațiile administrației Fritz continuă să fie formulate prin raportare la fostul primar. Aproape fiecare temă importantă ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie întoarsă spre aceeași teză: ce s-a moștenit, ce s-a stricat înainte, cine a tolerat, cine a închis ochii, cine a inițiat proiectul.
Dominic Fritz se comportă prea des ca și cum principalul său obiectiv politic ar fi să mai câștige încă o dată, simbolic, bătălia cu Robu.
Orașul nu mai are nevoie de demonstrații repetitive că actualul primar nu este Nicolae Robu. Electoratul a decis deja asta. Ceea ce așteaptă acum este altceva: ritm, finalizare, ordine urbană, întreținere, recuperarea întârzierilor, redarea unor obiective pentru oraș și, mai ales, sentimentul minim că Dominic Fritz se ocupă de prezent, nu că își justifică prezentul prin trecut.
Cazul Loga 52: un succes transformat în spectacol
Cazul vilei de pe Loga 52 arată limpede această deformare. Recuperarea imobilului este, fără discuție, un succes al autorității publice. Este legitim ca orașul să-și recupereze patrimoniul pierdut prin falsuri, complicități și slăbiciune instituțională.
Numai că și aici momentul a fost împins imediat în registrul confruntării cu trecutul: anii ’90, vechile complicități, administrațiile anterioare, rețelele care au capturat orașul și, implicit, imaginea unui primar care apare ca unic reparator al unui dezastru istoric.
Problema este că această cheie de lectură simplifică forțat realitatea.
Recuperarea vilei de pe Loga 52 nu începe cu Dominic Fritz și nici nu se termină cu Nicolae Robu: demersul a fost inițiat în mandatul fostului primar, iar evacuarea efectivă a fost făcută în mandatul actualului edil. În loc să lase faptele să vorbească singure, Fritz a ales și de această dată dramatizarea propriei intervenții, împingând un succes legitim în zona spectacolului politic și a monopolizării simbolice a meritului.
Între timp, Timișoara trăiește în prezent. Iar în prezent, proiecte importante se mișcă greu, întârzierile se adună, obiective simbolice ale orașului rămân în ruină sau în stagnare, iar întreținerea de bază a multor zone urbane este departe de nivelul pe care l-ar justifica pretențiile unei administrații „altfel”.
Timișoara nu suferă doar din cauza greșelilor vechi. Suferă și din cauza faptului că energia politică a prezentului este consumată prea des în reglări de conturi simbolice cu trecutul.
Aceasta este, în fond, esența problemei: administrația Fritz pare să aibă încă nevoie de Robu pentru a se explica. Are nevoie de el ca termen de comparație, ca adversar util, ca justificare, ca fundal moral. De aici vine și impresia, tot mai clară, că nu asistăm doar la o concurență de moșteniri administrative, ci la un reflex politic mai adânc: un fel de „complex Robu”, care împiedică actuala putere locală să iasă complet din logica fostei puteri.
Un oraș mare ca Timișoara nu poate fi ținut la nesfârșit într-o psihodramă politică între fostul și actualul primar. Cetățeanul nu locuiește într-o dezbatere electorală permanentă. Cetățeanul locuiește într-un oraș real, în care vede dacă parcurile sunt îngrijite sau nu, dacă marile promisiuni sunt finalizate sau nu, dacă patrimoniul este salvat la timp sau doar folosit ca decor pentru comunicare politică, dacă există direcție sau doar justificări.
Timișoara nu mai are nevoie de încă un episod din serialul Fritz contra Robu. Are nevoie să iasă din acest serial.
Până atunci, Timișoara rămâne suspendată într-o dispută sterilă: un oraș cu probleme actuale, dar cu o administrație locală care continuă să vorbească excesiv despre trecut. Un oraș care ar trebui să meargă înainte, dar care este tras înapoi tocmai de obsesia permanentă pentru ceea ce a fost.
Iar acesta este marele paradox al administrației Fritz: a promis ruptura de vechiul regim local, dar riscă să rămână definită tocmai de incapacitatea de a ieși cu adevărat din umbra lui.
