România nu a avut la Campionatul Mondial din Rusia nici echipă şi nici „fluieraşi”. Singurul oficial din ţara noastră prezent la „bal” a fost obsevatorul de joc Octavian Goga. Un bănăţean, fostul „tuşier” FIFA Nicolae Grigorescu a rămas, la 20 de ani distanţă de la turneul final din Franţa, ultimul arbitru român prezent la cea mai importantă competiţie fotbalistică a planetei. Marele „Grig” şi-a făcut un C.V. impresionant cu steagul în mână, a participat la meciuri-istorice şi are de asemenea câteva borne continentale care vor fi greu de depăşit.
Cu un nume greu, de pictor celebru, bănăţeanul Nicolae Grigorescu (62 de ani) a realizat în viaţă altfel de „tuşe” fine. Născut la Oraviţa, dar stabilit la Timişoara de la o vârstă fragedă, cel care avea să fie cunoscut mai târziu, simplu, ca „Grig”, a îmbrăţişat mai întâi alte cariere. A început fotbalul la CFR Timişoara, fiind chiar un tânăr de mare perspectivă. Coleg cu Ilie Balaci la naţionala de juniori B, între 1973-75, a fost golgheter al Diviziei B, Seria III, marcând 17 goluri în ediţia 1972-73. În anul 1974 a avut şi o dezamăgire, nefiind păstrat la echipa-fanion, Politehnica. „Nu puteam să joc pentru că era acea echipă faimoasă și m-am întors înapoi fără minut în A… Nu am vrut să plec din oraş deși am avut ofertă de la U Cluj. Nu am putut să plec pentru că am intrat la Facultate și am rămas la CFR”, a rememorat Nicolae Grigorescu.
Cariera de fotbalist i-a fost afectată decisiv după o accidentare gravă în anul 1976. O deplasare de vertebre care i-a periclitat sănătatea şi mai târziu. „În 1978 m-am apucat de arbitraj, mai ales din cauza accidentării. Trebuia să stau un an, dar am reintrat în teren și nu s-a prins cum trebuie și am avut dureri”, povesteşte Grigorescu. Acesta a mai avut, specific acelor vremuri, o meserie, fiind absolvent de Mecanică a fost la un moment dat repartizat ca inginer la Termocentrala de la Crivina, un proiect-eşec al „savantei” Elena Ceauşescu, pe care a şi întâlnit-o în câteva rânduri.
Drumul spre finala Champions League
Nicolae Grigorescu avea să devină un arbitru de margine foarte apreciat pe plan internaţional, dar mai întâi şi-a dorit să fie „central”. A parcurs rapid treptele valorice şi a oficiat ca arbitru „principal” în circa 200 de meciuri la nivelul Diviziei B. Doar o dată s-a regăsit în această ipostază şi la A, la un Steaua – Brăila. Înainte putea îndeplini ambele roluri, însă alegerea steagului în locul fluierului a intervenit după decizia FIFA de a separa „tuşierii” de „centrali” începând cu 1 ianuarie 1991. Opţiune care s-a dovedit inspirată în cele din urmă. „La centru nu aveam șanse pentru că erau doi arbitri foarte buni în ţară: Crăciunescu și Porumboiu. A fost o decizie grea, pe care am luat-o cu mintea, dar nu cu sufletul. Îmi doream să fiu central, dar acum nu-mi mai pare rău pentru că toate performanţele le-am făcut ca asistent”, a subliniat „Grig”.
Din această postură a format mai târziu o brigadă puternică românească alături de Ion Crăciunescu şi Adrian Porumboiu. Cu primul a oficiat încă din 1992 pe plan european. O primă bornă cu adevărat majoră fiind atinsă trei ani mai târziu. Alături de Crăciunescu la centru, Porumboiu rezervă şi Tudor Constantinescu la cealaltă tuşă, Grigorescu a indicat ofsaidurile şi s-a achitat de celelalte responsabilităţi specifice „asistenţilor” la finala Ligii Campionilor dintre Ajax Amsterdam şi AC Milan (1-0).
Delegat la „Meciul politic”
În 1997 Nicolae Grigorescu a ajuns în exotica Malaezie pentru Campionatul Mondial sub 20 de ani. Era un preludiu la ceea ce avea să urmeze un an mai târziu. Evoluţiile sale fără cusur l-au propulsat la turneul final CM 1998 din Franţa. Deşi România nu a avut o brigadă, timişoreanul impresionase şi la apariţiile „mixte”. „Eu ca arbitru assistent nu am fost dus în spate de un central, m-am luptat, am concurat cu 200 de arbitri din Europa, în ’97 – ’98 s-a făcut o selecţie pentru a se stabili cine merge la Mondial”, a explicat Grigorescu.
În Hexagon a fost delegat în grupe la jocurile Jamaica – Croaţia (1-3), Spania – Bulgaria (6-1), dar şi la meciul cu cea mai mare încărcătură politică: SUA – Iran (1-2), la Lyon. „Cu cinci zile înaintea începerii CM am fost convocați la Cressy, o mică stațiune-campus de lângă Paris. Cu două zile înaintea primului meci s-au făcut delegările pentru primele două tururi din grupe. SUA – Iran era în al doilea dar la acela nu s-a făcut delegarea. A venit Michel Zen-Ruffinen, care era secretarul-general al FIFA, s-a întâlnit cu Urs Meier, amândoi elvețieni, prieteni, l-a întrebat dacă nu are meci și i-a zis: vei avea! Era clar că era vorba de SUA – Iran… Meier mi-a spus apoi: sigur vei avea cu mine. Brigada s-a anunțat cu trei zile înainte. Michel Vautrot, care era observatorul meciului, ne-a spus să avem grijă că e un conflict de peste 20 de ani. A mai fost un Honduras – Salvador, unde de la un meci a început un război. (…) Înaintea meciului nu am putut dormi până după ora 2 pentru că hotelul nostru era în piața centrală și 18.000 de iranieni au sosit cu chartere și au trecut timp de o oră și ceva pe sub geamuri”, a spus „Grig”, care nu a avut însă teama de a oficia nici la o astfel de partidă. „Emoții am avut și am înainte de fiecare meci, dar nu și frică. E o trăire normală pentru că reprezinți țara la cel mai important eveniment iar o greșeală poate afecta imaginea tuturor colegilor din țară. De aceea mi-am gestionat foarte bine trăirile și emoțiile. Au fost constructive și nu au afectat concentrarea mea din teren”, adaugă fostul arbitru international.
Până la urmă tensiunea s-a transformat într-un moment de maximă sportivitate atins înaintea partidei. „S-au dat flori și a mai fost un lucru deosebit care s-a întâmplat la acel meci. Protocolul FIFA de începere a jocului prevedea imnurile apoi prima echipă trebuia să facă în 30 de secunde poza oficială, apoi cealaltă, și să se tragă la sorți… Ce s-a întâmplat, Michel Vautrot ne-a spus să încercăm să punem căpitanii, după imnuri, pentru o poză oficială, şi să fie în ea câte un iranian, câte un american, un iranian, un american, tot aşa. Lângă mine era căpitanul americanilor, Lalas, și când i-am spus a acceptat. S-a încălcat protocolul FIFA, poza aceea a ridicat tot stadionul în picioare. A durat peste două minute. În decembrie ‘98 FIFA a acordat premiul Fairplay și diplome de onoare tuturor oficialilor, observatori și arbitri, de la acel meci”, și-a amintit timişoreanul. Prestaţiile sale au fost foarte apreciate şi prin urmare a arbitrat Olanda – Iugoslavia (2-1), în optimi, şi apoi „sfertul” Italia – Franţa (0-0, 3-4). La cel din urmă duel, el, Marc Warren şi „centralul” Hugh Dallas, au primit cea mai mare notă acordată arbitrilor la acea ediţie, 9,50 fiecare!
Prezent şi la Euro 2000
Cariera lui „Grig” a fost completată doi ani mai târziu şi de prezenţa la turneul final al Campionatului European. Şi în Belgia şi Olanda bănăţeanul a arbitrat numărul maxim de meciuri permise de regulament, patru în cazul Euro. Au fost acum Yugoslavia – Slovenia (3-3), Danemarca – Olanda (0-3), Turcia – Belgia (2-0) şi „sfertul” Spania – Franţa (1-2). Ultimul, arbitrat alături de legendarul Pierluigi Collina. Din nou Grigorescu a avut de-a face cu „giganţi” precum Zinedine Zidane, Didier Deschamps sau Laurent Blanc, campioni mondiali care urmau să devină şi campioni europeni.
„Indiscutabil Campionatul Mondial, care e cel mai mare turneu, mi-a o ferit o satisfacţie deplină, au urmat finala de Champions League, turneul Euro 2000 și apoi turneul din Malaezia.
Bucuria e că am arbitrat cu toți foștii mari centrali: Pierluigi Collina, Hugh Dallas, care sunt membri ai comisiei UEFA de arbitraj, cu Melo Perreira, Garcia-Aranda, Urs Meier, Gilles Veissière, Van der Ende, Crăciunescu şi Porumboiu”, a mărturisit Grigorescu. Altfel, anul 2000 a fost şi ultimul în arbitraj pentru „Grig”, care la 45 de ani, conform regulamentului, nu mai putea continua pe plan international. Cu o derogare el mai dorea să activeze doi ani în Divizia A, dar din cauza unei promisiuni făcute lui Mircea Sandu a ajuns în fruntea CCA. „I-am spus că vin doar dacă sunt ultima soluţie, eu știind că înaintea mea mai sunt vreo opt care doresc. Am avut ghinionul ca în ianuarie-februarie 2001 șapte să fie nominalizați pe rând pentru că au stat doar între trei zile și o lună…”, a adăugat Grigorescu despre ocuparea dificilului post, unul la care a renunţat în 2003.
În 2013 Nicolae Grigorescu a trecut printr-un moment de cumpănă, suferind un infarct, după care s-a recuperat însă destul de rapid. În prezent Nicolae Grigorescu e şeful arbitrilor din Timiş, observator în ţară, dar şi la meciuri internaţionale. La ultima călătorie a „completat” Europa după ce a fost delegat la Runavik – Hibernian. „Feroe era singura țară din Europa unde nu am fost. Datorită fotbalului am fost cu piciorul în locuri în care nu am fost cu degetul pe hartă!”, a conchis „Grig”. Personal acesta are mare încredere în generaţia tânără de arbitri timişeni şi apreciază proiectele fotbalistice Ripensia şi ASU Poli.
Frunce şi în arbitraj
Vestul ţării are o tradiţie şi în acest domeniu frumos, dar totodată şi expus criticilor, mai ales în România. Arădeanul Ovidiu Haţegan a fost la un pas să fie delegat la CM 2018 după ce oficiase la Euro 2016. Arbitru de centru la meciul de baraj Irlanda de Nord – Elveţia, acesta a dictat eronat un penalty în favoarea oaspeţilor, fapt care l-a costat participarea la turneul final. „În general «ultimul» nu e o expresie bună. În cazul meu e o satisfacție că am fost la Campionatul Mondial, dar nu o onoare că am fost ultimul roman acolo. Ovidiu Hațegan a avut șanse mari, dacă nu se întâmpla ghinionul cu decizia de la Elveția – Irlanda de Nord era la CM… Am văzut decizia finală și îmi pare rău pentru el. Cel mai mult regretă el, a avut o durere mare”, susţine Grigorescu. Interesant e că precedentul „central” la un Mondial a fost tot un timişorean, e vorba de Ioan Igna (78 de ani), la CM 1986, în timp ce un alt arbitru născut pe Bega, israelianul Abraham Klein (84 ani) a oficiat la nu mai puţin de trei ediţii ale „marelui bal”: 1970, 1978 şi 1982.
97 de meciuri internaționale a arbitrat Nicolae Grigorescu, peste 300 de meciuri în Divizia A
