Știți ce mă enervează? Oamenii ăia care au mereu atitudinea aia de „dar mie ce-mi iese?”. Şi nu mă refer la locul de muncă, acolo regulile sunt un pic diferite, deși cei care au atitudinea menționată nu scapă de ea nici acolo, tot timpul te lasă cu impresia că-ți fac o favoare prin faptul că-și fac meseria.
Știți despre cine vorbesc, e tipul ăla care nu-și curăță niciodată zăpada din fața casei, ăla care nu cedează niciodată locul pe scaun unei persoane în vârstă sau ăla care ţine cu o echipă (din orice sport) doar pentru rezultate, iar la prima înfgrângere își bagă picioarele. Ăla care n-ar participa nici mort la o acţiune gen „Let’s do it, Romania!”.
Decât dacă alţii ar aduna deşeurile, iar el le-ar vinde la reciclat. Sau când se strâng bani pentru ceva, orice, o chetă, şi sunt destui oameni implicaţi, încât omul care strânge banii poate „palma” un „comision” fără ca ceilalţi să bage de seamă. Despre acea persoană vorbesc. Sau ăla care, dacă vede pe cineva căzând pe strada, scoate telefonul să filmeze, nu să sune la 112. Vă asigur că aceşti oameni există, sunt printre noi. Şi, sub o formă sau alta, se manifestă.
Infrastructura se prăbuşeşte mai rapid decât se construieşte. Baronii şi bufonii locali, din Timiş până-n Constanţa, alimentează în continuare afacerile camarilelor. Dacă petreci puţin timp într-o şcoală din România (hai, nu toate, dar mult prea multe), te apucă groaza. Politicienii îşi văd de meciurile lor şi de grija realegerii, în loc să se ocupe de ţară.
Și toate astea pe principiul menționat mai sus. Nimeni nu face nimic dezinteresat, pentru comunitate, pentru viitor, pentru că e treaba lor ca parte din administrația publică. Nimic fără sfântul comision, cunoscut popular ca „șpagă”, de la cel mai mărunt funcționar până la cel mai înalt demnitar. „Da’ mie ce-mi iese?” ne-a intrat în sânge, și e foarte important să-ne meargă schema azi, pentru că mâine găsim altă ocazie de a nu face nimic până nu aflăm „da’ mie ce-mi iese”.
